Perfecţiunea imperfectului

A fost odata un Punct. Avea o viata fericita si linistita, cu toate ca era cam plictisitor sa stai pur si simplu si sa nu faci nimic. Dar macar exista. Si asta era de ajuns pentru el. Intr-o zi, a trecut pe langa el un Cerc. Semana foarte mult cu el, dar era cu mult mai mare. Era incredibil pentru micul Punct. Nu-si inchipuise niciodata ca poate exista asa ceva atat de maret si frumos. A ramas cu gandul din ziua aceea la ce vazuse si incerca sa-si explice diferentele dintre el si Marele Cerc. Observase ca Cercul avea mai multe Puncte. Si ca era…perfect. Nu avea colturi. Nu avea linii.

Sedus de imaginea Cercului, Micul Punct incepuse sa se gandeasca ce ar trebui sa faca sa ajunga precum Marele Cerc. Nu stia de unde sa inceapa, parea atat de complicat. Primul gand al lui a fost sa se multiplice. Si asa a facut. A mai aparut un Punct. Acum erau 2. Dar tot nu erau de ajuns din pacate. Si-a dat seama ca are nevoie de foarte multe alte Puncte. Asa ca s-au facut 4. Apoi 8. Apoi 16. Si tot asa, pana au ajuns o Linie. Insa de la o Linie pana la un Cerc era cale lunga. Iar Micul Punct stia asta. A incercat sa-si organizeze putin prietenii sa semene mai mult cu Marele Cerc. S-au impartit mai intai in 3 si au format un Triunghi. Micul Punct a capatat incredere in puterea Punctelor, asa ca si-a continuat planul. A mai format o latura cu ajutorul prietenilor si s-au transformat intr-un Patrat. Apoi intr-un Pentagon. Intr-un Hexagon..Dar de fiecare data dupa ce se reorganizau, Micul Punct isi dadea seama ca aveau colturi. Asa ca se mai imparteau o data. Si inca o data. Si inca o data.

Micul Punct stia ca nu o sa ajunga niciodata ca Marele Cerc. Dar incerca in continuare si nu avea de gand niciodata sa renunte. Acum, existenta lui avea un sens: sa semene cu Marele Cerc. Ce s-ar fi intamplat cu Micul Punct daca era deja Marele Cerc, expresia Perfectiunii intruchipate? Se mai straduia el sa-si modifice infatisarea atata? Mai avea el rost sa existe?

Precum Micul Punct suntem si noi. Ne nastem, crestem. Evident, initial nu avem nevoie de nici un sens. Pur si simplu suntem. Existam si asta ne este mai mult decat de ajuns. Cu timpul insa, fiecare dintre noi ne cream un “Mare Cerc”, un model pe care facem tot posibilul sa-l atingem, chiar daca o sa dureze o vesnicie si jumatate. Suntem constienti ca nu vom reusi sa obtinem acel PI care ne lipseste sa ajungem Cercuri, dar asta nu ne va impiedica niciodata sa incercam. Si asta da un motiv foarte bun existentei noastre si ar trebui sa fie de ajuns.

Aceeasi Imperfectiune din care suntem construiti ne face sa apreciem mai mult ceea ce avem. Si, totodata, frumusetea imperfecta a oamenilor ne face sa fim mai apropiati unii de altii, sa ne ajutam sa evoluam. Si, de ce nu, sa ne indragostim.

Doar două culori

S-a intamplat ceva. Nu stiu ce. Si poate nici nu are prea mare importanta ce anume. Cert este ca s-a intamplat. Si ca m-a afectat intr-un fel. Si nu imi place deloc lucrul asta, pentru ca am pierdut un lucru pe care tocmai incepusem sa pun accent. Ce poate fi atat de important astfel incat sa ma sperii? In afara de evident, mi-am pierdut simtul culorilor. Nu mai reusesc sa percep placutele nuante ce dau o vibratie esentiala a lumii mele. Momentan, nu pot sa vad decat totul in alb si negru. Si cateva pete de gri. Totul se rezuma doar la doua concepte fundamentale. Desi este clar ca inca mai exista ceva intre ele, nu mai sesizez acea energie a vietatilor/obiectelor/evenimentelor din jurul meu. Lucrul asta ma sperie teribil, in primul rand din cauza faptului ca este impotriva unui principiu propriu de viata.
Cu toate astea, trebuie sa fiu recunoscator ca inca mai disting aceste 2 (non)culori si eventualele combinatii ale lor. Insa componenta mea umana cere, ca de obicei, mai mult de atat si incearca sa gaseasca o rezolvare.

Caut creioane colorate care sa-mi redea vitalitatea urgent. Ofer recompensa pe masura.

Silă

Mintea noastra ne poate juca feste intr-un mod extrem de neplacut. Asociem, de exemplu, o piesa muzicala cu un eveniment nefericit. Drept urmare, ascultarea piesei respective ne poate imprima prin urmare o stare de spirit de tot...mirositorul si dezgustatorul rahat. Mai adaugati un creier obosit si ametit si obtineti o "varza".
Mi-e sila. Cel mai probabil de mine. Nu am chef de absolut nimic. Pur si simplu, mi-e greata. Mi-am pus o bere la frigider, dar sunt perfect constient ca nu ma ajuta cu nimic. Chit ca adorm ceva mai repede, dar maine dimineata o sa revin la realitate si o sa realizez cat de prost sunt inchipuindu-mi ca ma ajuta cu ceva faptul ca uit pentru cateva ore de ce se intampla cu mine de fapt. E inutil si mi se pare chiar penibil ca ma si gandesc la astfel de lucruri.
Este stupid gandul ca as putea trai intr-o lume a mea, in care lucrurile se desfasoara cum vreau eu. Si la fel de stupid este sa imi plang de mila cand altii au probleme adevarate.
Mai bine ma culc. Oricum, nu-mi place de nici un fel ce am scris mai sus. Mi se pare sec. Nu am inspiratie. Nu am vlaga. Nu simt nimic. E enervant. Ma simt sec si lipsit de viata ca o piatra.
Cu toate astea, o sa public articolul. Altfel, nu as fi eu. Da-o incolo de bere, dau banii degeaba si oricum nu mi-e pofta. Somn usor, sper sa fiu mai optimist maine.