joi, 11 iunie 2009
miercuri, 3 iunie 2009
Caut zambete pierdute
Este ciudat cum uitam sa zambim. Nu, nu este vorba ca uitam sa zambim ipocrit la glume nereusite. Problema este atunci cand nu mai stim sa zambim. Greu de crezut, dar este foarte adevarat. Si trist. Lumea ultra-rapida in care traim ne poate lua si aceasta ultima adevarata bucurie daca nu invatam sa pretuim bucuria.
Stau pe o banca in parcul Politehnicii acum. Langa mine s-a asezat un bunic cu o fetita de cativa ani. Ea invata sa mearga pe patine cu rotile. Radiaza de bucurie si bunicul o tine de mana. Involuntar, bucuria de a-si plimba fetita se poate citi usor pe chipul batran al omului. Desi batut de vreme si de griji, el stie sa se bucure. El mai stie sa zambeasca. Noi de ce nu putem sa ne mai bucuram de lucrurile marunte si cerem atat de multe de la viata? De ce am ajuns atat de materialisti? Si de ce am ajuns atat de perversi, ipocriti, parsivi? Toate astea ca sa ne satisfacem nevoile noastre complexe. Uitam ca nu vom pleca pe lumea cealalta decat cu sufletul, ori daca nu vom avea grija de el acum, nu vom avea nimic dincolo.
Nu am plecat cu mare lucru de care sa ma mandresc cu adevarat din liceu, decat cu cateva amintiri. Printre aceste amintiri se numara si cateva vorbe ale profesorului meu de limba si literatura romana(pe care recunosc ca nu l-am respectat pe cat merita cand ii eram elev, spre deosebire de acum), Adrian Costache: "Omul este cu adevarat fericit atunci cand este multumit ce are" a spus el. Am ajuns sa cred intru totul in aceasta afirmatie. Desi axiomatica, se poate ajunge printr-o oarecare deductie logica.
Nu te mai gandi ca ai nevoie de bani sa-ti iei nu stiu ce mofturi! De ce nu esti capabil sa te gandesti ca ai nevoie de un suflet? Si nu de un suflet patat de coruptia lumii moderne. TU ai nevoie de un ZAMBET SINCER. Singurul zambet pe care il pot aduce banii este cel trecator care cere si mai multa materialitate. Omul nu mai este acel animal inferior care se lupta pentru teritorii, pentru mancare. Omul a capatat un dar, un dar pe care noi nu mai stim sa-l apreciem sau sa-l intretinem: sufletul.
In metrou se urca un baiat, 18-20 de ani, cu costumatie de clovn, cu machiajul aferent. Incepe si jongleaza, mai intai cu niste mingiute, apoi cu niste popice, realizand niste scheme destul de interesante. Doar 2 sau 3 persoane zambesc...OMULE! DESCHIDE OCHII SI PRIVESTE CULOAREA DIN VIATA TA! Nu totul este alb, negru sau gri. Admira culorile si savureaza-le...raspunde-le cu un zambet.
Stau pe o banca in parcul Politehnicii acum. Langa mine s-a asezat un bunic cu o fetita de cativa ani. Ea invata sa mearga pe patine cu rotile. Radiaza de bucurie si bunicul o tine de mana. Involuntar, bucuria de a-si plimba fetita se poate citi usor pe chipul batran al omului. Desi batut de vreme si de griji, el stie sa se bucure. El mai stie sa zambeasca. Noi de ce nu putem sa ne mai bucuram de lucrurile marunte si cerem atat de multe de la viata? De ce am ajuns atat de materialisti? Si de ce am ajuns atat de perversi, ipocriti, parsivi? Toate astea ca sa ne satisfacem nevoile noastre complexe. Uitam ca nu vom pleca pe lumea cealalta decat cu sufletul, ori daca nu vom avea grija de el acum, nu vom avea nimic dincolo.
Nu am plecat cu mare lucru de care sa ma mandresc cu adevarat din liceu, decat cu cateva amintiri. Printre aceste amintiri se numara si cateva vorbe ale profesorului meu de limba si literatura romana(pe care recunosc ca nu l-am respectat pe cat merita cand ii eram elev, spre deosebire de acum), Adrian Costache: "Omul este cu adevarat fericit atunci cand este multumit ce are" a spus el. Am ajuns sa cred intru totul in aceasta afirmatie. Desi axiomatica, se poate ajunge printr-o oarecare deductie logica.
Nu te mai gandi ca ai nevoie de bani sa-ti iei nu stiu ce mofturi! De ce nu esti capabil sa te gandesti ca ai nevoie de un suflet? Si nu de un suflet patat de coruptia lumii moderne. TU ai nevoie de un ZAMBET SINCER. Singurul zambet pe care il pot aduce banii este cel trecator care cere si mai multa materialitate. Omul nu mai este acel animal inferior care se lupta pentru teritorii, pentru mancare. Omul a capatat un dar, un dar pe care noi nu mai stim sa-l apreciem sau sa-l intretinem: sufletul.
In metrou se urca un baiat, 18-20 de ani, cu costumatie de clovn, cu machiajul aferent. Incepe si jongleaza, mai intai cu niste mingiute, apoi cu niste popice, realizand niste scheme destul de interesante. Doar 2 sau 3 persoane zambesc...OMULE! DESCHIDE OCHII SI PRIVESTE CULOAREA DIN VIATA TA! Nu totul este alb, negru sau gri. Admira culorile si savureaza-le...raspunde-le cu un zambet.
luni, 1 iunie 2009
Picioare de cangur, flamenco, geneza si foc
Recunosc: astazi am avut o lene teribila in mine. Am cautat sa fac absolut orice decat sa invat pentru colocviul de maine. Din (ne)fericire, am si reusit, insa nu regret. Am fost martor unor evenimente, as putea spune eu, chiar unice. Sau daca nu unice, extrem de rare cu siguranta.
Dupa ce am descoperit ca cel mai bun prieten al meu are picioare de cangur (!?) in urma unor meciuri de tenis cu piciorul in parcul Izvor, ne-am indreptat spre casa. Locuitorii Bucurestiului (si nu numai) poate stiu faptul ca a avut loc "BFit in the Street" saptamana trecuta. Mai exact, un festival de teatru, circ si spectacol in diverse locatii bucurestene. Nu am fost foarte atras de idee, poate si din cauza lipsei de timp, sau, dupa caz, a vremii nefavorabile. Si da, recunosc, nu pot sa spun ca am destula rabdare sa savurez pe indelete un spectacol in aer liber.
Revenind, pe drumul nostru am trecut (inevitabil pentru noi) prin Piata Constitutiei. Ne-a fost starnita curiozitatea de catre un grup de persoane care stateau in cerc. Nu am rezistat tentatiei si ne-am apropiat. Acolo, in sufletul multimii era o trupa de percutionisti (instrumente elementare - tobe, denumindu-le generic...nu sunt in domeniu, nu le stiu numele fiecareia, elemente de plastic, "pahare" de metal, etc) si 2 dansatoare pe piciorange. Initial, nu am fost foarte impresionat, desi modul de a canta, unitatea si bucuria vadita a trupei sunt de admirat. Compania respectiva era originara din Spania, de undeva de pe langa Barcelona. Drept urmare, s-au mandrit cu dansul cel mai reprezentativ pentru tara lor de bastina: flamenco. Incepe usor, cu niste batai de palme. Fetele incep sa se miste suav in ritmul tinut de colegii lor. Tempo-ul creste treptat, incep si percutionistii sa sustina "melodia". Fetele scot evantaiele traditionale pe care le deschid si le inchid prin miscari usoare, si totusi ferme, a incheieturii. Ritmul accelereaza. La fel si dansul. Abia acum realizezi dualitatea jocului de flamenco: desi formidabil de elegant, delicat, in acelasi timp este si foarte pasional, plin de vitalitate, de viata. Nu consider ca exagerez daca spun ca este sinonim cu dansul vioi al flacarilor. Sunt greu de descris energia si dorinta de viata pe care le emanau cele doua dansatoare. Este si mai greu de explicat modul in care reuseau sa transmita aceste 2 lucruri spectatorilor.
A urmat un spectacol de balet si acrobatii al unei trupe italienesti. A fost prezentata drept o adaptare a Metamorfozelor lui Ovidiu. Practic, istoria lumii a fost impartita in 6 mari ere. Prima, evident, a fost crearea universului: un moment de nebunie (poate plictiseala?) a zeitatilor, o miscare haotica a timpului a impartit Lumea in 2 - Universul si Raiul. Cel mai pur si curat loc era considerata Calea Lactee, drept urmare unde in alta parte ar fi putut avea loc "experimentul" mitic? A 2-a era a constat in crearea Pamantului, cu toate fiintele ce-l populeaza, inclusiv omul. Odata cu cea de-a treia era, incepe si declinul Lumii: omul incepe sa fie constient, poate sa aleaga intre bine si rau. Apar viciile, apare rautatea, apare lupta. A 4-a era, "a metalului" este si cea mai intunecata dintre toate. Acum au loc primele razboaie, sunt inventate armele, apare lupta pentru putere, pentru posesie: "Even sincerety and loyalty are overwhelmed by the desire for possesion and power". Materialismul pune stapanire pe mintea umana. Acest punct al spectacolului m-a impresionat poate cel mai puternic, rautatile societatii in care traim fiind foarte bine surprinse, de la inselatorii pana la loviturile pe la spate pline de lasitate. A urmat "potopul" si "recrearea" lumii de catre zei. Suntem noi doar niste experimente? Este o teorie interesanta, cu toate ca nu sunt un adept al creationismului. Insa fiorul ce iti trecea de-a lungul spinarii nu iti dadea ragaz sa dezbati aceste probleme.
Imi este cumplit de greu sa va detaliez ultimul spectacol. Cert este ca nu am mai fost atat de impresionat de nici un eveniment la care am luat parte. Aceeasi companie ce a prezentat dansul de flamenco mai devreme, a creat un joc diavolesc al focului. Acel "diavolesc" este foarte bine asezat acolo, din moment ce intreg spectacolul a avut ca tema iadul. Fiecare "actor" era costumat precum un locuitor al infernului, insa prin ce s-au remarcat a fost gradul foarte mare de interactiune cu publicul: acesti draci se plimbau efectiv prin multime, speriind si amenintand lumea cu jerbe incandescente de artificii. Inevitabil, faceai parte din spectacol. Jocul dement al flacarilor m-a impresionat mai mult decat mi-as fi imaginat. O sa postez cateva fotografii in curand, din moment ce vorbele sunt, in parte, de prisos in descrierea "Diavolilor mediteraneeni", cum s-au prezentat.
Dupa ce am descoperit ca cel mai bun prieten al meu are picioare de cangur (!?) in urma unor meciuri de tenis cu piciorul in parcul Izvor, ne-am indreptat spre casa. Locuitorii Bucurestiului (si nu numai) poate stiu faptul ca a avut loc "BFit in the Street" saptamana trecuta. Mai exact, un festival de teatru, circ si spectacol in diverse locatii bucurestene. Nu am fost foarte atras de idee, poate si din cauza lipsei de timp, sau, dupa caz, a vremii nefavorabile. Si da, recunosc, nu pot sa spun ca am destula rabdare sa savurez pe indelete un spectacol in aer liber.
Revenind, pe drumul nostru am trecut (inevitabil pentru noi) prin Piata Constitutiei. Ne-a fost starnita curiozitatea de catre un grup de persoane care stateau in cerc. Nu am rezistat tentatiei si ne-am apropiat. Acolo, in sufletul multimii era o trupa de percutionisti (instrumente elementare - tobe, denumindu-le generic...nu sunt in domeniu, nu le stiu numele fiecareia, elemente de plastic, "pahare" de metal, etc) si 2 dansatoare pe piciorange. Initial, nu am fost foarte impresionat, desi modul de a canta, unitatea si bucuria vadita a trupei sunt de admirat. Compania respectiva era originara din Spania, de undeva de pe langa Barcelona. Drept urmare, s-au mandrit cu dansul cel mai reprezentativ pentru tara lor de bastina: flamenco. Incepe usor, cu niste batai de palme. Fetele incep sa se miste suav in ritmul tinut de colegii lor. Tempo-ul creste treptat, incep si percutionistii sa sustina "melodia". Fetele scot evantaiele traditionale pe care le deschid si le inchid prin miscari usoare, si totusi ferme, a incheieturii. Ritmul accelereaza. La fel si dansul. Abia acum realizezi dualitatea jocului de flamenco: desi formidabil de elegant, delicat, in acelasi timp este si foarte pasional, plin de vitalitate, de viata. Nu consider ca exagerez daca spun ca este sinonim cu dansul vioi al flacarilor. Sunt greu de descris energia si dorinta de viata pe care le emanau cele doua dansatoare. Este si mai greu de explicat modul in care reuseau sa transmita aceste 2 lucruri spectatorilor.
A urmat un spectacol de balet si acrobatii al unei trupe italienesti. A fost prezentata drept o adaptare a Metamorfozelor lui Ovidiu. Practic, istoria lumii a fost impartita in 6 mari ere. Prima, evident, a fost crearea universului: un moment de nebunie (poate plictiseala?) a zeitatilor, o miscare haotica a timpului a impartit Lumea in 2 - Universul si Raiul. Cel mai pur si curat loc era considerata Calea Lactee, drept urmare unde in alta parte ar fi putut avea loc "experimentul" mitic? A 2-a era a constat in crearea Pamantului, cu toate fiintele ce-l populeaza, inclusiv omul. Odata cu cea de-a treia era, incepe si declinul Lumii: omul incepe sa fie constient, poate sa aleaga intre bine si rau. Apar viciile, apare rautatea, apare lupta. A 4-a era, "a metalului" este si cea mai intunecata dintre toate. Acum au loc primele razboaie, sunt inventate armele, apare lupta pentru putere, pentru posesie: "Even sincerety and loyalty are overwhelmed by the desire for possesion and power". Materialismul pune stapanire pe mintea umana. Acest punct al spectacolului m-a impresionat poate cel mai puternic, rautatile societatii in care traim fiind foarte bine surprinse, de la inselatorii pana la loviturile pe la spate pline de lasitate. A urmat "potopul" si "recrearea" lumii de catre zei. Suntem noi doar niste experimente? Este o teorie interesanta, cu toate ca nu sunt un adept al creationismului. Insa fiorul ce iti trecea de-a lungul spinarii nu iti dadea ragaz sa dezbati aceste probleme.
Imi este cumplit de greu sa va detaliez ultimul spectacol. Cert este ca nu am mai fost atat de impresionat de nici un eveniment la care am luat parte. Aceeasi companie ce a prezentat dansul de flamenco mai devreme, a creat un joc diavolesc al focului. Acel "diavolesc" este foarte bine asezat acolo, din moment ce intreg spectacolul a avut ca tema iadul. Fiecare "actor" era costumat precum un locuitor al infernului, insa prin ce s-au remarcat a fost gradul foarte mare de interactiune cu publicul: acesti draci se plimbau efectiv prin multime, speriind si amenintand lumea cu jerbe incandescente de artificii. Inevitabil, faceai parte din spectacol. Jocul dement al flacarilor m-a impresionat mai mult decat mi-as fi imaginat. O sa postez cateva fotografii in curand, din moment ce vorbele sunt, in parte, de prisos in descrierea "Diavolilor mediteraneeni", cum s-au prezentat.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)