sâmbătă, 16 noiembrie 2013

O plimbare

O plimbare in doi, asa cum faceam odata. Incepusem sa discutam ca intotdeauna. Ascultam cu drag tot ce imi spunea si absorbeam fiecare vorba, fiecare cuvant. Eram acolo si doar acolo.
Inca odata mi-am dat seama cate am invatat si cat de recunoscator ii sunt. Pentru tot ce a facut, pentru tot ce a fost. Pentru tot ce este. I-am spus si i-am multumit. M-a imbratisat.

As vrea sa mai povestesc, chiar as vrea. Dar nu pot. Simt prea multa durere. Pentru ca m-am trezit.

sâmbătă, 5 octombrie 2013

The Free Prisoner

...
The hallway was narrow and empty. On each side, there were rusty doors, barely hanging on their broken hinges. The air was still. And so was everything. The silence was deafening and the only sound was of death. No guards. No people. No life. No soul.

Not even His. Though He was still there, in the third cell on the right. The cold, damp walls of His room were covered in dust and mold. At first you couldn't see Him, but His silent sighs would stand out of the the pitch black air. He was just skin and bones. If He was anything. Lying on the floor, staring across the room, His skeleton was leaning against the hard, clammy bricks that were once blood red. His pale skin was nothing more but a white thin tin foil that tightly enveloped His cartilages. Dry and creased, this old membrane had plenty of dark red cuts and bruises. Long and short, deep and superficial, the marks of His beatings covered all of His body.

He wasn't moving. He wasn't breathing. Yet He was there. Somewhere, inside His corpse. Once in a while, His lips were moving, faking a mumble. A mumble that he could not speak, nor hear.

His eyes were staring dead ahead, as if He would expect to see something, as if He would hope something to happen. But darkness pecked his eyes out.

The iron shackles that held him prisoner for plenty of years were broken beside him. On His forearms, one could clearly see the wide bruises He got as punishment for His former struggles. Now, He was still and broken.

Across His body, the brick wall was torn down. A faint ray of light was creeping through the fallen bricks. The light was almost touching his feet, but every time it got closer, the ray was running back as if scared by the horrors the prison once contained. The door to his cell was unlocked. Wide open.

He was Free. He was Paralyzed. He was Blind. He was Deaf. He was Mute. He was the Prisoner.
...

sâmbătă, 6 iulie 2013

O seară liniştită

Încercam să-mi dau seama de ce nu am mai scris pe blog. Încercam să-mi dau seama unde mi-a dispărut entuziasmul copilăresc de a mă exprima. Unde s-au terminat serile creative şi pe unde mi-am risipit jumătatea  creativă a creierului. Însă nu asta era important de fapt. Nu neapărat motivul cât soluţia.

În ultima perioadă mi-am schimbat stilul de viaţă, mentalitatea şi atitudinea faţă de numeroase probleme. Am conştientizat poate situaţia reală în care mă aflu şi am constat că este nevoie de o schimbare. Aşa că a trebuit să fac ceva.

Astăzi, pentru prima oară într-o perioadă mult prea mare de timp, am ales să petrec o seară liniştită, aşa cum o făceam odată. Pentru prima dată, după o zi obositoare, am ales să ma relaxez cu adevărat. Şi, pentru prima dată după o perioadă enormă de timp, am reuşit. Drept dovadă, am reuşit să scriu acest mic articol. Şi asta numai şi numai pentru că am reuşit să ascult din nou muzică.

Nu mă mai intersează nimic din ce se întâmplă în jurul meu. Nici ce am de făcut mâine sau ce nu am rezolvat azi, nici ce se întâmplă cu nu ştiu ce politician dubios, nici că sar maşinile în fântâna din Piaţa Unirii ca puricii în blana unui câine, nici că cerşetorul care doarme pe banca din faţa blocului se ceartă cu vecinu de la etajul 2.

Nu fac decât să mă întind pe podeaua tare a camerei mele şi să ascult muzică. Să o absorb şi să simt în profunzime. Mi-era dor de asta. Şi îmi pare rău că nu am mai stat liniştit cu adevărat. Pentru că doar aşa o să pot să apelez din nou la creativitatea pe care o aveam cândva.

Muzica este mai importantă şi mai puternică decât pare. Cel puţin pentru mine.

luni, 28 ianuarie 2013

Dat si facut

Uneori e bine sa te opresti si sa te gandesti. Si cand zic sa te gandesti, vreau sa spun sa analizezi in profunzime. Din pacate, uitam multe lucruri care sunt importante. Si aici nu ma refer la faptul ca nu am platit lumina sau ca am uitat formula derivatei de suprafata. Ma refer strict la ce am reusit noi sa facem pana acum si ce ne-a fost dat.

Daca va intrebati de ce oare ar trebui sa facem asta...atunci, evident, ar trebui sa va puneti ceva mai multe intrebari legate de persoana voastra. Insa, acceptand faptul ca exista si astfel de persoane care necesita ajutor pentru a constata evidentul, va redau ceea ce ne-a spus un profesor de romana in liceu, un profesor pe care-l respect in special datorita acestui raspuns: "Dupa parerea mea, un om este cu adevarat fericit atunci cand este multumit cu ceea ce are."

Acum, dupa cativa ani, nu pot decat sa ii dau dreptate. Acum, dupa cativa ani, ma face sa ma uit in urma mea si sa vad ceea ce am reusit sa fac. Si, nu in ultimul rand, sa vad ceea ce am primit. Nu va ganditi acum ca ma refer la primitul cadourilor sau a banilor (desi, in mod evident, exista anumite momente cheie in care astfel de...daruri pot constitui un factor important in dezvoltarea noastra). Poate sunt cliseic, insa sunt de parerea ca evenimentele si contextele care apar sunt cel putin la fel de importante ca si ceea ce facem noi. Pana acum nu mi-a fost demonstrat decat ca nimic nu se intampla fara un motiv si ca, mai devreme sau mai tarziu, ne va influenta cursul vietii intr-un mod sau altul.

Extrapoland putin, se poate spune ca monologul meu duce la disputa dintre destin si liberul arbitru al omului. Lasam la o parte perspectiva teologica. Nu vorbim de Dumnezeu aici sau de preferintele religioase ale unuia sau ale altuia. Discutam doar despre destin, soarta, firul narativ al vietii.

Consider ca fiecare actiune a noastra manipuleaza intr-o anumita masura aceste sfori care, in basmele copilariei noastre, erau tesute de urzitoarele cele bune la nastere. Pentru ca firul nostru se inoada in anumite puncte cu firele altor persoane, se poate observa destul de usor cum ne putem influenta reciproc direct sau indirect cursul vietilor noastre. Este clar pana aici ca evolutia personala este suma propriilor actiuni si a influentelor exterioare. Iar exteriorul este mare...se poate rezuma la relatiile anterioare, dar si la sansa. Oportunitate mai corect spus.

Avem sansa de a face un nou nod. Putem sa il facem si sa ne indreptam firul catre Nord sau sa refuzam si continuam sa mergem spre Est. Sansa a fost data. Nodul il facem noi. Daca este bun sau rau, vom vedea in timp. Uneori trebuie sa riscam. Alteori nu. Uneori trebuie sa visam. Alteori sa rationam.

Pe de alta parte, cei care vor sa aiba totul dat, vor avea totul dat. Cei care vor sa aiba liber arbitru, vor avea liber arbitru. Iar cei care vor sa aiba sansa si liber arbitru, le vor avea pe amandoua.

Eu imi fac propriul destin. Planuiesc sa nu ratez nici un nod promitator, nici o sansa care ma poate ajuta sa-mi ating obiectivele. Pana la urma, cu sau fara liber arbitru, cel mai important este sa fim multumiti cu viata noastra.

Eu sunt.