O noapte de vineri, 22:45. Gluga pe cap, in speranta ca nu voi mai simti vantul rece, castile in urechi. Strada goala, aproape nimeni in jur, cu exceptia unui caine urcat pe un gard de beton(!?) care latra la un cuplu ce sta pe o banca vis-a-vis. O luna mare si galbena, aproape infricosatoare. Guns 'n' Roses - Don't Cry, o melodie veche, cantata si rascantata, ascultata de N ori, suflata si rasuflata, dar care are farmecul ei. Un mod perfect de a-ti petrece seara de sfarsit de saptamana. Nu stiu daca am dreptul sa ma simt singur, nu stiu daca am dreptul sa ma consider "deprimat" cand sunt foarte constient de multimea de probleme (adevarate!) care sunt in jurul meu. Nici melodia nu ma ajuta sa fiu mai vesel.
Ma indrept usor spre casa, fara sa ma grabesc. Nu am, in fond, nici un motiv pentru care sa ma grabesc. Peste cladiri, in stanga mea, se vad reflectoarele din Piata Universitatii. Posibil sa fie legate de manifestatiile ce au ca scop sustinerea protestatarilor moldoveni. Ma bate un gand sa ma indrept spre piata. Ezit. Paranoia invinge si ma redirectioneaza spre casa. Trec pe langa un numar important de masini ce au fost supuse unor "operatii estetice" si de "transplant", alaturi de care se afla un grup mare de tineri ce se fataie de colo-colo. Unii incalzesc motoarele, altii stau de vorba cu nelipsitele fete. Creierul meu usor adormit se intreaba de unde au baietasii astia bani de asemenea masini? Il trimit inapoi la culcare, din moment ce un astfel de raspuns nu are relevanta, iar intrebarea este retorica.
Noaptea pe strazile Bucurestiului are un aer ciudat. Nu pot sa-l explic insa. Ceva pluteste in atmosfera, un sentiment de calm si totusi nesiguranta. Nu stiu daca prefer agitatia infernala a zilei sau calmul nefiresc al noptii. Nu in Bucuresti. In zonele departate, orase necunoscute prefer noaptea. In natura, prefer ziua. In Bucuresti...e mult prea greu de spus, desi tind totusi spre linistea noptii. Cu toate astea, nu vreau sa aud "zgomotul" mut al sau. Drept urmare, il acopar cu urmatoarea melodie de pe playlist. Se intampla sa fie o melodie a consacratilor Rolling Stones si anume Rain Fell Down.
Pe trotuarul de vis-a-vis de mine trece o motocicleta cu un baiat si o fata care, surprinzator, amandoi poarta casca de protectie. Imi aduc aminte de fosta mea colega din liceu, Elisabeta, care a avut un nefericit accident de motocicleta. Casca nu a putut sa o salveze. Nimeni nu a putut. Nu a fost vina lor. Odihneasca-se in pace.
Lux Aeterna. Stiu ca este soundtrack-ul unui film destul de popular, Requiem for a Dream. Nu l-am vazut inca, dar stiu ca vizeaza viata a 3 personaje. Viata ratata a lor. Incep sa ma intreb ce am realizat pana acum. Si de ce nu sunt fericit. Asa cum spunea profesorul meu de Limba si Literatura Romana, domnul Adrian Costache, un om este fericit atunci cand e multumit cu ce are. Mie ce-mi lipseste? In momentul de fata pot spune cu siguranta ca-mi lipseste o anumita stare. Nu cred ca o pot descrie exact, insa va pot spune ca e acea stare in care te simti plin, ca viata-ti curge cu adevarat prin vene. Ca ai un rol, ca ai un scop.
Ajung acasa. Garbage - Vow. Suna cunoscuta situatia relevata de melodie...deschid calculatorul. "Seven Pounds" cu Will Smith in rolul principal ma asteapta sa apas butonul "Play".
Am fost fraier ca nu m-am dus in Piata Universitatii.
Sec.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu