Dat si facut

Uneori e bine sa te opresti si sa te gandesti. Si cand zic sa te gandesti, vreau sa spun sa analizezi in profunzime. Din pacate, uitam multe lucruri care sunt importante. Si aici nu ma refer la faptul ca nu am platit lumina sau ca am uitat formula derivatei de suprafata. Ma refer strict la ce am reusit noi sa facem pana acum si ce ne-a fost dat.

Daca va intrebati de ce oare ar trebui sa facem asta...atunci, evident, ar trebui sa va puneti ceva mai multe intrebari legate de persoana voastra. Insa, acceptand faptul ca exista si astfel de persoane care necesita ajutor pentru a constata evidentul, va redau ceea ce ne-a spus un profesor de romana in liceu, un profesor pe care-l respect in special datorita acestui raspuns: "Dupa parerea mea, un om este cu adevarat fericit atunci cand este multumit cu ceea ce are."

Acum, dupa cativa ani, nu pot decat sa ii dau dreptate. Acum, dupa cativa ani, ma face sa ma uit in urma mea si sa vad ceea ce am reusit sa fac. Si, nu in ultimul rand, sa vad ceea ce am primit. Nu va ganditi acum ca ma refer la primitul cadourilor sau a banilor (desi, in mod evident, exista anumite momente cheie in care astfel de...daruri pot constitui un factor important in dezvoltarea noastra). Poate sunt cliseic, insa sunt de parerea ca evenimentele si contextele care apar sunt cel putin la fel de importante ca si ceea ce facem noi. Pana acum nu mi-a fost demonstrat decat ca nimic nu se intampla fara un motiv si ca, mai devreme sau mai tarziu, ne va influenta cursul vietii intr-un mod sau altul.

Extrapoland putin, se poate spune ca monologul meu duce la disputa dintre destin si liberul arbitru al omului. Lasam la o parte perspectiva teologica. Nu vorbim de Dumnezeu aici sau de preferintele religioase ale unuia sau ale altuia. Discutam doar despre destin, soarta, firul narativ al vietii.

Consider ca fiecare actiune a noastra manipuleaza intr-o anumita masura aceste sfori care, in basmele copilariei noastre, erau tesute de urzitoarele cele bune la nastere. Pentru ca firul nostru se inoada in anumite puncte cu firele altor persoane, se poate observa destul de usor cum ne putem influenta reciproc direct sau indirect cursul vietilor noastre. Este clar pana aici ca evolutia personala este suma propriilor actiuni si a influentelor exterioare. Iar exteriorul este mare...se poate rezuma la relatiile anterioare, dar si la sansa. Oportunitate mai corect spus.

Avem sansa de a face un nou nod. Putem sa il facem si sa ne indreptam firul catre Nord sau sa refuzam si continuam sa mergem spre Est. Sansa a fost data. Nodul il facem noi. Daca este bun sau rau, vom vedea in timp. Uneori trebuie sa riscam. Alteori nu. Uneori trebuie sa visam. Alteori sa rationam.

Pe de alta parte, cei care vor sa aiba totul dat, vor avea totul dat. Cei care vor sa aiba liber arbitru, vor avea liber arbitru. Iar cei care vor sa aiba sansa si liber arbitru, le vor avea pe amandoua.

Eu imi fac propriul destin. Planuiesc sa nu ratez nici un nod promitator, nici o sansa care ma poate ajuta sa-mi ating obiectivele. Pana la urma, cu sau fara liber arbitru, cel mai important este sa fim multumiti cu viata noastra.

Eu sunt.

În doi ani

In doi ani, te indragostesti, te certi si te impaci la loc. Iti faci prieteni noi, te certi cu cei vechi, te certi cu cei noi si te impaci cu cei vechi pentru ca de fapt iti dai seama ca nu meritau cei noi. Cunosti lume noua, lucrezi cu lume noua, iti aduci aminte de lume veche si te superi pe lume.

In doi ani, iti strangi bani, iti comanzi telefon nou, astepti cu nerabdare, te bucuri de el, esti extaziat de cat de "misto" este. Dupa care devine "ok", dar inca nu te plictisesti de el. Ti se strica, te oftici ca a iesit din garantie. Folosesti un telefon vechi.
Te apuci de invatat cu o saptamana inainte de sesiune si tragi tare sa recuperezi ce nu ai invatat in unul sau, mai rau, 4 ani de facultate. Tremuri de emotie in serile de dinainte de examene. Dai examene si pici examene. Te bucuri pentru cele luate si injuri pentru cele picate. Dai restante si iei restante.
Lucrezi alene cateva luni pentru proiectul de licenta. Te gandesti ca nu e prea interesant si iti pui problema cum sa-l complici. Lucrezi putin mai mult timp de 1 sau 2 luni. Lucrezi in fiecare zi timp de saptamani. Lucrezi toata noaptea timp de cateva zile. Te panichezi. Scrii. Corectezi. Trimiti. Iar scrii. Scoti la imprimanta si legi. Prezinti. E interesanta lucrarea ta de licenta. Dai interviu. Usor, pentru ca lucrarea ta de licenta e chiar faina si pe domeniu. Dar nu treci de al 4-lea interviu pentru ca esti tembel.

In doi ani, reusesti sa mai vezi ceva prin tara si ceva prin diverse tari. Te gandesti ca ai cam ramas in urma si ca ai mult de recuperat. Crezi ca nu ai sanse mari la o slujba pe care ti-o doresti. Refuzi ofertele de "agent de vanzari". Te hotarasti la ce master sa dai. Te razgandesti. Dar daca...sau poate nu. De fapt tot pe ala il alegi pentru ca...asa ai chef. Te intrebi ce naiba cauti tu acolo. E greu. Nici nu stii de unde sa o apuci. Incerci si experimentezi. Intrebi si bati la cap. Eh, hai ca nu e asa greu. E chiar foarte interesant.
Intri intr-un proiect. Si inca intr-unul. Si inca intr-unul. Si atat ca nu mai ai timp de nimic.

In doi ani, iti schimbi de 3 ori planurile de viitor. Nu mai vrei sa lucrezi la firma aia, vrei dincolo. Apoi iti dai seama ca dincolo nu e atat de grozav. Poate in cealalta parte e mai bine. Sau poate la propria firma. Deocamdata te apuci de treaba pentru ca trebuie sa ai gata scripturile pentru laborator.

In doi ani, inveti, uiti, inveti sa inveti si inveti sa uiti. Iti propui obiective noi si citesti carti. Incepi sa le povestesti ce ai citit si invatat prietenilor tai. Incerci sa le arati ca se poate. In general, se poate. De fapt, se poate, indiferent ce. Simti ca te-ai maturizat si sa iti imbunatatesti perspectiva asupra propriei persoane. Iti schimbi viziunea si asupra celor din jurul tau. Iti dai seama ca nimic nu se intampla aiurea, trebuie doar sa vezi asta. Realizezi puterea oportunitatii si a oportunistului. Realizezi ca pana acum ai fost un idiot.

In doi ani, nu mai scrii nimic. Iti dai seama cat de trist este ca nu mai scrii. Iti citesti blogul. Iti vine o idee. Deschizi browser-ul si scrii.

In doi ani se intampla multe.

The puddle

[I wrote this article about 1 year ago, but never got to actually publish it. The recently published post of a friend of mine inspired me to edit it and finally post it.]

After a few minutes, he woke up with a great pain in his chest. With a terrible headache, he tried to figure out where the hell he was, but couldn't remember even the slightest thing. His numb and blank mind wouldn't help him at all.
He was lying on the floor of some odd room. It's oddness came from it's simplicity: completely empty. Just a dim lightbulb was hanging from the ceiling while the floor was covered by a thick carpet of dust. With each breath, the boy brought up a small dust cloud that was blurrying even more his eyes. As he began to check out the weird chamber he had found himself in, he noticed the rusty door on one of the walls that were imprisoning him.
A sudden cry of dispair was heard from behind the door. It was the voice of a young woman. He knew that voice, but he was unable to remember to whom it belonged. A strange feeling made out of some sort of deep fear and pitty for the woman that seemed to be beyond the door sent shivers down his already paralised spine. He knew he had to open it and try to remove the shroud that kept his mind so numb. He got up and headed towards the door. Several cries had been heard till the moment he reached the cold door knob.
"No! Please, don't hurt me! Why are you doing this?"
The door cracked open, revealing the disfigured face of a woman. Her figure was malformed by pain and terror, covered by bruises and her own blood.
He slammed the door open, trying to grab her, but cold steel bars kept her out of reach. Suddenly, his memory just clicked. It all came back to him. He recognised the woman, even though she was twitching, curling and screaming as if she were burnt alive. A dark shadow flew right past him and into her room.
"No! Stay away from her! Leave her alone!" he cried.
In a moment's notice, the specter enveloped her with it's black wings. She dissapeared. There was nothing left in her room, except for a dark-red puddle.
He felt a warm liquid pouring down his right hand. It smelt blood. He had no cuts. Nor bruises. It was hers.
Choked by guilt, the boy fainted, falling once more...