Trenul care a plecat demult

E o iluzie. Nu e nimic decat o naiva si periculoasa amagire sa credem ca ne mai putem urca in trenul care a plecat demult. L-am vazut cu totii cel putin o data. Am zabovit daca sa ne imbarcam sau nu si, in ciuda unei puternice dorinte de a si face lucrul asta, desi stateam in fata lui cu biletul in mana, am refuzat cu inima mai mult sau mai putin ghemuita, ramanandu-ne nimic altceva decat amintirea si regretele. Am respins aproape categoric oferta, iar acum vrem inapoi.

A fost si nu mai e. Si nici nu-i vom mai vedea vreodata locomotiva care ne-ar fi putut duce in acel loc mult ravnit. Poate va exista totusi un alt tren care sa ne duca tot acolo. Insa biletele se platesc direct proportional cu regretele noastre. Drept urmare, este posibil ca locurile sa fie exact atat de scumpe incat sa nu ni le mai putem permite. Niciodata.

Asa ca trebuie sa inghitim in sec si sa ne gandim de 2 ori inainte sa spunem “Nu, nu vreau sa merg acolo pentru ca…”. Nu stii daca vei mai avea ocazia sa faci un anumit lucru, la fel cum nu ai de unde sa stii daca totusi vei avea ocazia, insa nu vei putea rascumpara primul refuz.

Insomnii

"It's four in the morning, the end of december...".
Pe aproape. Singura diferenta e ca suntem la inceputul lui decembrie. Si ca nu sunt Cohen. E ora 4 si nu am somn. Nu pot sa dorm. Stau de aproape o ora in pat si nu reusesc sa ma deconectez de realitate. Ceva imi preseaza mintea si nu ii lasa nici o clipa de ragaz. O oarecare frica de esec probabil.
Am inceput sa dorm din ce in ce mai prost si nu pot sa inteleg de ce. Am mai avut perioade dificile, dar niciodata corpul meu nu a refuzat o repriza binevenita de somn. Partea cea mai proasta este ca raman agatat undeva intre cele 2 stari, nefiind capabil sa gandesc limpede din cauza oboselii, dar nici sa ma odihnesc. Este mai mult decat frustrant.
Nu mai sunt in stare nici macar sa-mi aleg cuvintele. Sunt nevoit sa inchei postul aici, desi multe fraze raman deschise si mi se pare ca iar am scris o mare porcarie si ca imi plang prea mult de mila. Imi citesc textul si am impresia ca, din nou si inca odata, este mult prea sec pentru cum as vrea eu sa ma exprim si ca nici nu stiu de ce am inceput sa scriu asta. La naiba, repetitia e mama invataturii. Daca nu va place, nu cititi.
Tocmai s-a facut 5. Trebuie sa-mi curat cumva gandurile.

Perfecţiunea imperfectului

A fost odata un Punct. Avea o viata fericita si linistita, cu toate ca era cam plictisitor sa stai pur si simplu si sa nu faci nimic. Dar macar exista. Si asta era de ajuns pentru el. Intr-o zi, a trecut pe langa el un Cerc. Semana foarte mult cu el, dar era cu mult mai mare. Era incredibil pentru micul Punct. Nu-si inchipuise niciodata ca poate exista asa ceva atat de maret si frumos. A ramas cu gandul din ziua aceea la ce vazuse si incerca sa-si explice diferentele dintre el si Marele Cerc. Observase ca Cercul avea mai multe Puncte. Si ca era…perfect. Nu avea colturi. Nu avea linii.

Sedus de imaginea Cercului, Micul Punct incepuse sa se gandeasca ce ar trebui sa faca sa ajunga precum Marele Cerc. Nu stia de unde sa inceapa, parea atat de complicat. Primul gand al lui a fost sa se multiplice. Si asa a facut. A mai aparut un Punct. Acum erau 2. Dar tot nu erau de ajuns din pacate. Si-a dat seama ca are nevoie de foarte multe alte Puncte. Asa ca s-au facut 4. Apoi 8. Apoi 16. Si tot asa, pana au ajuns o Linie. Insa de la o Linie pana la un Cerc era cale lunga. Iar Micul Punct stia asta. A incercat sa-si organizeze putin prietenii sa semene mai mult cu Marele Cerc. S-au impartit mai intai in 3 si au format un Triunghi. Micul Punct a capatat incredere in puterea Punctelor, asa ca si-a continuat planul. A mai format o latura cu ajutorul prietenilor si s-au transformat intr-un Patrat. Apoi intr-un Pentagon. Intr-un Hexagon..Dar de fiecare data dupa ce se reorganizau, Micul Punct isi dadea seama ca aveau colturi. Asa ca se mai imparteau o data. Si inca o data. Si inca o data.

Micul Punct stia ca nu o sa ajunga niciodata ca Marele Cerc. Dar incerca in continuare si nu avea de gand niciodata sa renunte. Acum, existenta lui avea un sens: sa semene cu Marele Cerc. Ce s-ar fi intamplat cu Micul Punct daca era deja Marele Cerc, expresia Perfectiunii intruchipate? Se mai straduia el sa-si modifice infatisarea atata? Mai avea el rost sa existe?

Precum Micul Punct suntem si noi. Ne nastem, crestem. Evident, initial nu avem nevoie de nici un sens. Pur si simplu suntem. Existam si asta ne este mai mult decat de ajuns. Cu timpul insa, fiecare dintre noi ne cream un “Mare Cerc”, un model pe care facem tot posibilul sa-l atingem, chiar daca o sa dureze o vesnicie si jumatate. Suntem constienti ca nu vom reusi sa obtinem acel PI care ne lipseste sa ajungem Cercuri, dar asta nu ne va impiedica niciodata sa incercam. Si asta da un motiv foarte bun existentei noastre si ar trebui sa fie de ajuns.

Aceeasi Imperfectiune din care suntem construiti ne face sa apreciem mai mult ceea ce avem. Si, totodata, frumusetea imperfecta a oamenilor ne face sa fim mai apropiati unii de altii, sa ne ajutam sa evoluam. Si, de ce nu, sa ne indragostim.