Şnur de plimbare

Prea multa lume se plimba singura. Bine, printre aceste persoane, ma numar si eu chiar acum. Dar, din fericire(!?), este premeditat. Nu am nevoie decat sa-mi clatesc putin creierul pentru ziua de maine. Asa ca mi-am pus castile in urechi si am plecat la o scurta plimbare. Nici eu nu stiu unde, dar nu asta conteaza. Important e ca ascult muzica si ma bucur de aer.
Este putin enervant cand vreau sa scriu si nu pot. Uite, ca acum. Sunt la plimbare si fix acum incep si eu sa am niscaiva (oh, doamne, de cand nu am mai auzit/citit cuvantul asta...) inspiratie. Dar, evident nu am unde sa-mi notez toate gandurile. Nu pentru ca ar fi deosebite, ci doar pentru ca simt nevoia. Asa ca trebuie sa ma multumesc doar cu o tentativa mai mult sau mai putin reusita de a-mi inscriptiona cuvintele surde in adancul mintii. Cine stie, poate cand o sa ajung acasa o sa pot scrie ceva interesant pe blog. Sau poate nu.
Oricum, cert este ca nu pot opri acest snur al gandurilor logice sau nu. Chit ca la semaforul la care astept si eu s-a oprit un Peugeot negru din care se aud manele destul de tare, desi ascult in continuare muzica in castile mele si masina are geamurile inchise complet. Nu vreau sa stiu cine conduce, zic mersi ca este intuneric. Si ca nu sunt pedepsit sa ma aflu si eu printr-o gluma proasta a sortii in acel Peugeot malefic. Nu ma intelegeti gresit, nu am nimic impotriva celor care asculta manele...cat timp le asculta la casti, fara sa ma forteze sa-mi sacrific timpanele si creierul. Nu, nici macar manelele auzite impotriva vointei mele nu pot opri snurul.
Deodata, constat ca Zoe si Monica au inceput sa se certe. Si nu-i de gluma, ca incep sa se muste. Ah, am uitat sa va spun...sunt 2 caini din Cismigiu. Nu eu le-am dat numele respective (...totusi...), ci stapanii lor. Eh, fiecare cu imaginatia si gusturile lui.
Cu Imnul Imparatului al lui Haydn in urechi si intr-un Cismigiu intunecat, incep sa ma simt ca intr-o carte a romanticilor. Un zambet mi se revarsa pe chipul luminat doar de felinare. Nu ma intreba de ce. Pur si simplu. Ma simt bine. Revigorat poate. Un lucru e cert, am reusit sa-mi regasesc macar o parte din inspiratia mult cautata. Nu odata am simtit nevoia de a ma intinde pur si simplu pe un petec de iarba si sa ascult muzica. Da, iar muzica. Sunt dependent de ea. Ma poate alimenta, ma poate linisti, ma poate intarata, ma poate adormi. Sunt dependent de ea si imi place asta. Ma rupe de lume, asa cum reusesc putine lucruri. Nici macar ecuatiile diferentiale care ma asteapta maine la examen nu ma pot reintegra in lumea reala (ecuatii diferentiale....sa ma integreze...haha...te-ai prins? nu? of, nu e ziua mea).
Zoe si Monica inca se mai aud in departare, iar mintea mea este cuprinsa inca de ecoul imnului lui Haydn..
Am fugit sa vars toate astea pe blog...s-ar putea sa iasa ceva pana la urma. Mai vorbim, bafta!