Recviem

Noi nu ar trebui sa vorbim despre moarte, noi cei vii care inca ne putem bucura de viata. Nu ar trebui sa vorbim despre cum sa infruntam moartea, noi cei vii care ne blocam doar la gandul existentei ei. Nu ar trebui sa vorbim de curajul in fata mortii, noi cei vii care nu am fost pusi niciodata fata in fata cu ea. Nu ar trebui sa vorbim despre ce se intampla dupa moarte, noi cei vii care atunci cand vom afla adevarul va fi mult prea tarziu ca sa-l impartasim cu ceilalti. Nu ar trebui sa vorbim despre acceptarea mortii, noi cei vii care nu putem indura faptul ca unul dintre cei apropiati a plecat.

Dar o facem. Spunem ca o sa fie bine, chiar daca suntem mai mult decat constienti ca nu o sa fie asa. Si chiar daca o sa fie bine, in nici un caz nu o sa mai fie la fel si in nici un caz mai bine. Asa imi spun si eu acum. Pentru ca sunt nevoit, pentru ca nu vreau sa te dezamagesc. Pentru ca trebuie sa ii sustin pe ceilalti, pentru ca trebuie sa-mi continui viata. Nu imi este usor sa ma mint, dar trebuie.

O sa ne lipsesti mult. Mult prea mult ca sa acceptam ca nu te vei intoarce niciodata, ca nu te vom mai gasi acasa, ca nu te vom putea suna cand avem o problema sau o bucurie de orice fel. Am senzatia ca totul este, de fapt, un cosmar si tot astept sa ma trezesc. Inca nu pot, somniferul vietii fiind mult prea puternic. Nu pot sa ma trezesc si sa te gasesc din nou intre noi.

M-ai invatat sa fiu mandru, sa lupt, sa muncesc, sa imi placa fizica si istoria, sa conduc, sa apreciez muzica la adevarata ei valoare, sa observ un om, sa iau decizii, sa imi asum riscuri, sa imi respect principiile si sa nu ma las calcat in picioare. M-ai invatat sa merg pe bicicleta, sa ma dau cu rolele, m-ai invatat care-i treaba cu fetele de fapt, m-ai invatat ce inseamna tehnologia, m-ai invatat sa gandesc, m-ai invatat sa fiu un viitor sot bun, m-ai invatat sa fiu un tata exceptional, m-ai invatat sa-mi iubesc familia. Sa am respect, sa pot sa nu ma exteriorizez mai mult decat e nevoie, sa citesc o carte buna, sa am simtul umorului pana in ultimile clipe ale vietii mele, sa ma exprim asa cum simt.

Ai plecat. Pentru totdeauna. Dar nu ai murit. Tu nu poti muri, nu ai voie. Tu nu ai facut decat sa te transformi. Ai evadat din crisalida acestei crude si crunte realitati si te-ai transformat intr-un fluture frumos ce a invatat sa zboare in gradina unei alte lumi, cu mult mai bune.

Te iubim. Te-am iubit. Te vom iubi. Adio, draga tata, sa zbori linistit...



Un scurt Post Scriptum:
Tatal nostru, Adrian, s-a stins aseara, pe data de 26 septembrie 2009, dupa o lupta crancena impotriva cancerului care a durat mai mult de 3 ani. Tatei nu i-a placut niciodata toamna si florile uscate, deci in nici un caz cele taiate. De aceea, pentru linistea lui, familia noastra a hotarat ca, in loc de traditionalele flori aduse la mormantul sau, sa strangem banii care ar fi trebuit sa fie folositi pentru coroane si flori, fie ei 2 sau 3 lei depinzand de fiecare cum considera, si sa donam acesti bani unei organizatii caritabile.
Am ales Asociatia P.A.V.E.L. ca beneficiar al acestei donatii.

Asociatia P.A.V.E.L. are drept scop imbunatãtirea vietii copiilor si tinerilor bolnavi de cancer, leucemie si anemii grave prin acordarea de sprijin moral, informational, psihologic, social si material copiilor, tinerilor bolnavi si familiilor lor.

Pentru doritori, fie ca il cunosteau pe tatal meu, fie ca nu, pot fi facute donatii in mod direct catre asociatie prin intermediul urmatoarelor conturi bancare:

- in contul Asociatiei P.A.V.E.L., deschis la BANCPOST S.A., sucursala TITAN, sector 3, Bucuresti, Romania.
RON: RO81BPOS71003031332ROL01
RON: RO16BPOS71003031332RON01
- in contul Asociatiei P.A.V.E.L., deschis la banca UniCredit Tiriac, sucursala Pantelimon:
RON: RO08BACX0000000271027000
Sau on-line aici .
Multumim eventualilor donatori pentru gestul lor nobil. Desi este posibil sa nu insemne mare lucru pentru multi dintre voi, dar tata ar fi fericit si mandru de voi.

Flashback?

De ce imi suna atat de cunoscut? :P

Şnur de plimbare

Prea multa lume se plimba singura. Bine, printre aceste persoane, ma numar si eu chiar acum. Dar, din fericire(!?), este premeditat. Nu am nevoie decat sa-mi clatesc putin creierul pentru ziua de maine. Asa ca mi-am pus castile in urechi si am plecat la o scurta plimbare. Nici eu nu stiu unde, dar nu asta conteaza. Important e ca ascult muzica si ma bucur de aer.
Este putin enervant cand vreau sa scriu si nu pot. Uite, ca acum. Sunt la plimbare si fix acum incep si eu sa am niscaiva (oh, doamne, de cand nu am mai auzit/citit cuvantul asta...) inspiratie. Dar, evident nu am unde sa-mi notez toate gandurile. Nu pentru ca ar fi deosebite, ci doar pentru ca simt nevoia. Asa ca trebuie sa ma multumesc doar cu o tentativa mai mult sau mai putin reusita de a-mi inscriptiona cuvintele surde in adancul mintii. Cine stie, poate cand o sa ajung acasa o sa pot scrie ceva interesant pe blog. Sau poate nu.
Oricum, cert este ca nu pot opri acest snur al gandurilor logice sau nu. Chit ca la semaforul la care astept si eu s-a oprit un Peugeot negru din care se aud manele destul de tare, desi ascult in continuare muzica in castile mele si masina are geamurile inchise complet. Nu vreau sa stiu cine conduce, zic mersi ca este intuneric. Si ca nu sunt pedepsit sa ma aflu si eu printr-o gluma proasta a sortii in acel Peugeot malefic. Nu ma intelegeti gresit, nu am nimic impotriva celor care asculta manele...cat timp le asculta la casti, fara sa ma forteze sa-mi sacrific timpanele si creierul. Nu, nici macar manelele auzite impotriva vointei mele nu pot opri snurul.
Deodata, constat ca Zoe si Monica au inceput sa se certe. Si nu-i de gluma, ca incep sa se muste. Ah, am uitat sa va spun...sunt 2 caini din Cismigiu. Nu eu le-am dat numele respective (...totusi...), ci stapanii lor. Eh, fiecare cu imaginatia si gusturile lui.
Cu Imnul Imparatului al lui Haydn in urechi si intr-un Cismigiu intunecat, incep sa ma simt ca intr-o carte a romanticilor. Un zambet mi se revarsa pe chipul luminat doar de felinare. Nu ma intreba de ce. Pur si simplu. Ma simt bine. Revigorat poate. Un lucru e cert, am reusit sa-mi regasesc macar o parte din inspiratia mult cautata. Nu odata am simtit nevoia de a ma intinde pur si simplu pe un petec de iarba si sa ascult muzica. Da, iar muzica. Sunt dependent de ea. Ma poate alimenta, ma poate linisti, ma poate intarata, ma poate adormi. Sunt dependent de ea si imi place asta. Ma rupe de lume, asa cum reusesc putine lucruri. Nici macar ecuatiile diferentiale care ma asteapta maine la examen nu ma pot reintegra in lumea reala (ecuatii diferentiale....sa ma integreze...haha...te-ai prins? nu? of, nu e ziua mea).
Zoe si Monica inca se mai aud in departare, iar mintea mea este cuprinsa inca de ecoul imnului lui Haydn..
Am fugit sa vars toate astea pe blog...s-ar putea sa iasa ceva pana la urma. Mai vorbim, bafta!

Critic

Ba, nu fi prost ba. De ce zici asta? Pai nu ai sanse, frate...asculta-ma pe mine. Fugi mai de aici. O sa vezi, o sa ti-o iei in barba si o sa-ti para rau. Bai, deci nu se poate...de ce crezi ca e asa imposibil? Doar am facut tot ce trebuia. Da mai, dar iti zic eu ca nu este cazul acum. De unde stii? Pur si simplu stiu, ceva nu e in regula. Hai, mai lasa-ma cu paranormale d-astea. Da, bine...dar tot o sa am dreptate, sa nu spui ca nu te-am avertizat. Pai bine mai, desteptule...tu ce ai face atunci in locul meu? Ai sta acasa si ai freca menta ca prostu? Nu ma...nu ai nimic de pierdut, decat niste ore de somn...si plus ca ceva ceva tot o sa iasa, dar nu cum trebuie. Ete pisici, ce sa zic. Bine ca vezi tu in viitor. Dar daca tot e asa, macar vezi cumva si cand inveti sa taci si sa nu mai vorbesti balarii? Ma...eu ti-am spus, faci ce vrei, dar sa nu te intorci plangand la mine ca am avut dreptate. Eu zic ca pot...trebuie sa pot.

.................

Ti-am spus ma ca nu-ti iese, fraiere?