Inceput de drum

Nu mi-am inchipuit ca o sa ajung pana la urma aici. Dimineata nu realizam inca faptul ca, in decurs de o zi, voi ajunge in celalalt capat al lumii. Dupa un drum care a strabatut mai mult de o emisfera, am ajuns in Johannesburg, la o altitudine de aproape de 1600 m si la 400 de km de Bloemfontaine, destinatia mea finala.

Am avut placerea de a savura de-a lungul drumului peisajul orbitor al desertului Sahara, dar si naturaletea si calmul aparent al padurilor ecuatoriale, locuri in care, din fericire, omul isi face simtita prezenta mult prea putin, lasand natura sa se desfasoare asa cum stie ea mai bine.

Este ora 3 dimineata si dormim cu randul in interiorul aeroportului, intr-o incercare imposibila de a ne recapata numeroasele ore de somn sacrificate. Este incredibil de frig, iar bancile incomode pe care ne-am ales sa ne odihnim nu ne usureaza cu nimic “munca”. Sunetul obsesiv al panourilor publicitare care se schimba incontinuu deja imi este adanc intiparit in minte.

Dar sunt mai mult ca sigur ca merita tot efortul. Desi nu am anumite asteptari, ceva imi spune ca experienta Africii de Sud imi rezerva multe viitoare amintiri placute.

Probabil lucrul cu care ma voi obisnui cel mai greu este limba. De fapt limbile, inca nu-mi pot da seama. Olandeza (deci si afrikaans) mi se pare ca fiind o suita de zgomote menite sa-mi sfasie urechile, iar o alta limba, vorbita in general de localnicii de culoare, este poate prea melodioasa, ducand o vadita lipsa de consoane. Posibil ca asta sa fie parerea unui ignorant, dar asta este impresia mea in urma primului meu contact cu civilizatia sud africana.

Muntele meu

Nu-mi doresc decat un munte. Sau macar o particica de munte. Un tapsan care sa aiba putin din fiecare. In primul rand, multa iarba. 2-3 copaci mai la vale. Mari, batrani, zdraveni. In mijloc, un ciot de copac cu un strat gros de muschi. Mai sus, mult mai sus, stanca. Dar fara grohotis. Urasc grohotisul. In stanca, o pestera. Nu prea mare. Potrivita. Racoroasa. Un izvor tasneste din stanca si strabate micul meu munte sub forma unui paraias.

Am mai vazut locul asta. Si am mai fost aici. Si este cu adevarat deosebit. Doar ca nu pot sa ajung aici decat cu ochii inchisi. Altfel ma ratacesc si ma impiedic. Asa ca nu stiu unde este. Dar stiu ca aici incepe si se termina totul. Aici, pe muntele asta. Doar aici se intampla. Doar aici are loc.
Poate oricine sa ajunga pe muntele meu, dar nu poate, de fapt, nimeni. Aici norii aduc uscaciunea, iar soarele reuseste sa ploua. Este prea mult zgomot, desi nu se aude nimic.
Doar cand soarele aducator de furtuna si furtuna aducatoare de soare se intalnesc, atunci totul revine la normal: zapada de pe stanci este fierbinte, iarba incepe sa curga, paraul impietreste, iar sub copaci si in pestera sunt singurele locuri de pe munte in care mai ajung razele soarelui.

Asta este muntele meu si imi place exact asa cum e.

Listele de vara

Cand iti propui ceva, concluzia mea este ca cel mai bine e sa-ti faci liste si sa le lipesti undeva unde sa le vezi in fiecare dimineata. E bine si pe frunte, in eventualitatea in care nu ti-e prea lene sa te speli (macar pe fata) in fiecare dimineata. Drept urmare, am tras de mine sa-mi iau agenda si sa-mi scriu ce am de gand si ce trebuie sa fac.

Evident, pentru ca mai am un singur examen de dat si parca deja simt acea libertate de a nu avea un program impus, mi-am permis sa scriu planurile de vara. Pentru ca acum 2 saptamani nu aveam nici cea mai vaga idee ce o sa fac, pe unde o sa plec, am inceput sa delirez, inchipuindu-mi faptul ca o sa pot pleca prin tara, ca o sa reusesc sa fac scoala de motociclete, o sa ma inscriu la un club de tir cu arcul si alte aberatii de-astea. Cum era si de asteptat, pe cat de usor m-am hotarat sa incerc sa fac macar jumatate din cele propuse, pe atat de usor am fost nevoit sa renunt. Ca de obicei, uit lucrurile care ma pot influenta si nu tin de mine (pentru ca...nu tin de mine) si ma gandesc ca nu o fi dracul atat de negru. Nu o fi el atat de negru, dar este cel putin gri si si-a varat coada si de data asta incat sa fiu sa-mi schimb o mare parte din planuri. Mutand o "expeditie" ce nu poate fi refuzata in mijlocul verii plus vesnicile impedimente ale societatii in care traim de care ma lovesc iar si iar si iar (o sa dezvolt cu alta ocazie), intreaga mea viziune asupra desfasurarii vacantei de vara a intrat in colaps.
Alt program, alta lista, alte propuneri, alta vacanta. Chiar si asa, trebuie sa-mi lipesc undeva lista, pe usa, pe tavan, inca nu m-am gandit unde, incat sa incerc, macar vara asta, sa pot spune "da, am facut ce mi-am propus". Nu merge cu spusul la mine. Daca nu este scris, degeaba. Asa cum am promis si cu scrisul pe blog.

O alta serie de liste, mai ambitioasa, este cea in care am incercat sa-mi creez un autoportret cat mai obiectiv. Fara surse de distragere a atentiei, cu creionul in mana si foaia in fata, am cautat atat punctele mele negative, cat si cele pozitive, din punct de vedere al caracterului, al personalitatii, moralitatii, atitudinii etc etc, dar si temerile proprii. Pe scurt, ce consider eu ca am bun si ce consider ca am rau. A fost o provocare, cel putin pentru mine, pentru simplul fapt ca nu obisnuiesc sa-mi vad partile pozitive, dar si pentru ca a fost nevoie sa-mi recunosc defectele pe care incerc sa le ascund cat mai bine. Interesant a fost faptul ca un procent considerabil din categoria "ce nu-mi place la mine" are o cauza comuna a felului meu de a fi. Incep sa ma intreb totusi, daca este posibil pe de o parte si daca este un lucru bun sa iti schimbi felul de a fi pe de alta parte. Exista riscul sa devii ipocrit? Ramane de analizat. Un lucru de care pot spune ca sunt mandru, este faptul ca am reusit ca numarul de +uri si -uri sa fie aproape egal, posibil semn al obiectivitatii autoportretului.

See you in 2 days or less.