The Free Prisoner

...
The hallway was narrow and empty. On each side, there were rusty doors, barely hanging on their broken hinges. The air was still. And so was everything. The silence was deafening and the only sound was of death. No guards. No people. No life. No soul.

Not even His. Though He was still there, in the third cell on the right. The cold, damp walls of His room were covered in dust and mold. At first you couldn't see Him, but His silent sighs would stand out of the the pitch black air. He was just skin and bones. If He was anything. Lying on the floor, staring across the room, His skeleton was leaning against the hard, clammy bricks that were once blood red. His pale skin was nothing more but a white thin tin foil that tightly enveloped His cartilages. Dry and creased, this old membrane had plenty of dark red cuts and bruises. Long and short, deep and superficial, the marks of His beatings covered all of His body.

He wasn't moving. He wasn't breathing. Yet He was there. Somewhere, inside His corpse. Once in a while, His lips were moving, faking a mumble. A mumble that he could not speak, nor hear.

His eyes were staring dead ahead, as if He would expect to see something, as if He would hope something to happen. But darkness pecked his eyes out.

The iron shackles that held him prisoner for plenty of years were broken beside him. On His forearms, one could clearly see the wide bruises He got as punishment for His former struggles. Now, He was still and broken.

Across His body, the brick wall was torn down. A faint ray of light was creeping through the fallen bricks. The light was almost touching his feet, but every time it got closer, the ray was running back as if scared by the horrors the prison once contained. The door to his cell was unlocked. Wide open.

He was Free. He was Paralyzed. He was Blind. He was Deaf. He was Mute. He was the Prisoner.
...

Dat si facut

Uneori e bine sa te opresti si sa te gandesti. Si cand zic sa te gandesti, vreau sa spun sa analizezi in profunzime. Din pacate, uitam multe lucruri care sunt importante. Si aici nu ma refer la faptul ca nu am platit lumina sau ca am uitat formula derivatei de suprafata. Ma refer strict la ce am reusit noi sa facem pana acum si ce ne-a fost dat.

Daca va intrebati de ce oare ar trebui sa facem asta...atunci, evident, ar trebui sa va puneti ceva mai multe intrebari legate de persoana voastra. Insa, acceptand faptul ca exista si astfel de persoane care necesita ajutor pentru a constata evidentul, va redau ceea ce ne-a spus un profesor de romana in liceu, un profesor pe care-l respect in special datorita acestui raspuns: "Dupa parerea mea, un om este cu adevarat fericit atunci cand este multumit cu ceea ce are."

Acum, dupa cativa ani, nu pot decat sa ii dau dreptate. Acum, dupa cativa ani, ma face sa ma uit in urma mea si sa vad ceea ce am reusit sa fac. Si, nu in ultimul rand, sa vad ceea ce am primit. Nu va ganditi acum ca ma refer la primitul cadourilor sau a banilor (desi, in mod evident, exista anumite momente cheie in care astfel de...daruri pot constitui un factor important in dezvoltarea noastra). Poate sunt cliseic, insa sunt de parerea ca evenimentele si contextele care apar sunt cel putin la fel de importante ca si ceea ce facem noi. Pana acum nu mi-a fost demonstrat decat ca nimic nu se intampla fara un motiv si ca, mai devreme sau mai tarziu, ne va influenta cursul vietii intr-un mod sau altul.

Extrapoland putin, se poate spune ca monologul meu duce la disputa dintre destin si liberul arbitru al omului. Lasam la o parte perspectiva teologica. Nu vorbim de Dumnezeu aici sau de preferintele religioase ale unuia sau ale altuia. Discutam doar despre destin, soarta, firul narativ al vietii.

Consider ca fiecare actiune a noastra manipuleaza intr-o anumita masura aceste sfori care, in basmele copilariei noastre, erau tesute de urzitoarele cele bune la nastere. Pentru ca firul nostru se inoada in anumite puncte cu firele altor persoane, se poate observa destul de usor cum ne putem influenta reciproc direct sau indirect cursul vietilor noastre. Este clar pana aici ca evolutia personala este suma propriilor actiuni si a influentelor exterioare. Iar exteriorul este mare...se poate rezuma la relatiile anterioare, dar si la sansa. Oportunitate mai corect spus.

Avem sansa de a face un nou nod. Putem sa il facem si sa ne indreptam firul catre Nord sau sa refuzam si continuam sa mergem spre Est. Sansa a fost data. Nodul il facem noi. Daca este bun sau rau, vom vedea in timp. Uneori trebuie sa riscam. Alteori nu. Uneori trebuie sa visam. Alteori sa rationam.

Pe de alta parte, cei care vor sa aiba totul dat, vor avea totul dat. Cei care vor sa aiba liber arbitru, vor avea liber arbitru. Iar cei care vor sa aiba sansa si liber arbitru, le vor avea pe amandoua.

Eu imi fac propriul destin. Planuiesc sa nu ratez nici un nod promitator, nici o sansa care ma poate ajuta sa-mi ating obiectivele. Pana la urma, cu sau fara liber arbitru, cel mai important este sa fim multumiti cu viata noastra.

Eu sunt.

Luna

Este acea creatura mica, palida si schimonosita de intelepciune si timp. Ochii ei mari si goi patrund in intuneric si parcurg strazile pustii ale oraselor adormite, iar urechile ii sunt amortite de persistenta linistii. Muta si rece, este martora somnului nostru, al tuturor, chiar si al celor care nu dorm.

Puterea ei vine insa din visele pe care ni le daruieste fiecaruia. Cosmaruri sau idealuri, fac din noapte zi, o zi ireala, absurda. Planuri de viitor, idei, sentimente de dragoste. Toate incoltesc sub privirea amuzata a lunii. O multime naiva de oameni ce isi inchipuie ca pot muta muntii din loc, ca pot strabate deserturi de nisip si gheata, ca isi pot infrange propriul destin.

Si totusi, unii dintre noi pot fi si binecuvantati de batrana luna. Pentru ca asa vor stelele, pentru ca asa trebuie sa fie.

Iti aduci tu aminte oare ultima noapte cand luna si-a aratat la fel chipul pe cerul instelat? Da, atunci...atunci cand am simtit si sarutul buzelor binecuvantate ale lunii pe fruntea mea.

Flashback?

De ce imi suna atat de cunoscut? :P

O sa-i tabacesc fundul...

Ok, ok. Am inteles. Nu sunt la fel de bun ca tine. Acum lasa-ma in pace. Nu mai vreau. Nu mai vreau sa te aud, nu mai vreau sa te ascult. Pleaca! Pleaca, am spus! Tot timpul imi soptesti in ureche toate realizarile tale, toate iubirile tale, toate idealurile tale! Bravo tie, tine-le naibii pentru tine. Nu ma intereseaza! Piei! De ce iti place sa te lauzi tot timpul? De ce iti place sa ma faci sa ma simt prost?

Intr-un final a plecat. Poate avea dreptate. Dar nu, nu o sa accept asta niciodata. Orgoliul meu nu va lasa asta sa se intample niciodata. Daca el poate, pot si eu! Nu este mai bun ca mine! Da, poate se pricepe mai bine ca mine, dar asta nu inseamna nimic. O sa invat, o sa lucrez, o sa ma zbat. O sa-l inving. Trebuie. Pentru toti cei care cred in mine, o sa-l inving. Pentru mine, pentru ca vreau si pentru ca POT. Nu exista sa nu fiu capabil, ci doar sa nu vreau. Dar VREAU.


O sa-mi asum riscuri, o sa-mi asum consecintele. O sa lupt cinstit, dar o sa lupt pana la capat, indiferent de sacrificiile necesare. O motivatie mai buna decat sa-i arat ca se inseala nici ca exista. Nu o sa mai fiu tipul mai prost decat el, nu o sa mai fiu tipul slab, nu o sa mai fiu tipul care se ascunde. O sa le arat tuturor ca sunt capabil, ca ma pot implica. Ca am un punct de vedere, ca am ganduri, fie ele bune sau rele. Ca am sentimente, ca am placeri, am pasiuni, am idei, idealuri. Sunt om ca si ei. Gresesc ca si ei. Dar pot fi la fel de bun ca si ei. Chiar mai bun.
O sa-l inving fara doar si poate.

Post dedicat verisoarei mele, aflata intr-un moment de panica.
PS: Ea stie despre ce e vorba in imagine si imi este de ajuns :).