Se afișează postările cu eticheta vacanţă. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta vacanţă. Afișați toate postările

joi, 26 august 2010

Excursie

Am avut parte de un weekend nemaipomenit, unul din acele weekenduri pe care le ai cam odata in viata. Daca esti cu adevarat norocs, de doua ori, dar de cele mai multe ori, o singura data.

Ne-am trezit destul de greu, iar planul nostru de plecare in jurul orei 6, a fost amanat in jurul ore 7. Am plecat, intr-un final, dupa ce am reusit sa dam jos un strat subtire de gheata de pe masina. Fara harti sau GPS, doar cu cateva indicatii scrise. Un aer de mister domnea in masina. Nu stiam decat ca trebuie sa urmam un lung drum spre sud, fara sa stim exact cum o sa fie unde o sa ajungem. Dupa nenumarate incercari de a dezgheta si, mai apoi, dezaburi CD-Playerul masinii, am reusit sa-l convingem sa ne cante cu glas cat mai tare "rockareala" aleasa (desi cam la gramada) in aceeasi dimineata.
"Springbok!" am urlat eu brusc, agitandu-ma ca un nebun si aratand cu degetul spre pasunea de pe partea dreapta. Intr-adevar, o turma de antilope Springbok, unul din simbolurile nationale ale Africii de Sud, pastea nu prea departe de drum. Am sarit toti 3 din masina cu aparatele foto in mana. Din pacate, un camion venit in viteza le-a facut sa dispara in departare neasteptat de repede.
A urmat un lung drum printre diversele specii de aloe, arbusti si ierburi inalte, drum presarat cu hyracsi de stanca, babuini, struti si numeroase maimute vervet. Dupa aproape 8 ore de condus, am intalnit primele turme de elefanti din interiorul rezervatiei, noi aflandu-ne inca in afara ei. Am ajuns in orasul Addo si, dupa o masa inghitita pe nerasuflate, ne-am indreptat spre Port Elizabeth. Vijeliosul Ocean Indian ne astepta acolo unde apele lui fac cunostinta cu ale Atlanticului. La sud de noi nu se mai afla decat oceanul si Antarctica. In spate, soarele apunea incercand sa ne mai incalzeasca oricat de putin, iar deasupra oceanului luna ne zambea si ne privea compatimindu-ne pentru naivitatea noastra omeneasca si amuzandu-se de felul in care ne bucuram asemenea unor copii.
Timpul trecea insa, iar noi, dupa ce ne-am ratacit putin prin Port Elizabeth, ne-am intors la gazda noastra din Addo.

A doua zi, am plecat destul de devreme spre Addo Elephant National Park. Dupa plata taxelor de rigoare, ne-am fatait putin prin "tabara" principala si, dupa ce ne-am asigurat ca vom prinde locuri in expeditia de la lasarea intunericului, ne-am indreptat spre rezervatia efectiva.
Odata cu trecerea de poarta, s-a simtit imediat intrarea intr-o altfel de lume fata de cea cu care eram obisnuiti. Desi cu totii ajungem in "salbaticie" mai devreme sau mai tarziu, ceva ne asigura ca intr-o "salbaticie" atat de pura, naturala, dar si deosebit de profunda, nu se ajunge atat de usor. Drept dovada, la o distanta destul de mica de intrare, pe marginea drumului zacea un schelet (cel mai probabil de kudu) complet descarnat, insa acoperit inca cu bucati de piele.
Au urmat multi scarabei, warthogs (rude cu porcii nostrii mistreti, dar mai mici si cu blana mai rara), kudu (antilope de dimensiuni mari ce pot sari distante impresionante, de care insa ne-am plictisit pana la venirea serii) , cateva turme de elefanti (care nu se sfiau defel sa se plimbe pe langa masinile oprite), manguste galbene, veverite de pamant, struti, zebre si, spre deliciul nostru, un rinocer negru disparand in tufisuri, specie ce poate fi gasita extrem de greu in imensitatea parcului. Pe timpul noptii, in cadrul turului organizat, imbarcati intr-un fel de camioneta adaptata si condusi de un ghid inarmat cu un reflector si o privire agera, am gasit o hiena, sacali, vulpi, iepuri, kudu (iar si din nou) si o bufnita sfidatoare.
Seara s-a incheiat cu o delicioasa tocanita de kudu si un bine meritat somn.

Urmatoarea zi, dupa o trezire tarzie pentru planurile noastre, in speranta de a surprinde animalele care sunt active in momentul rasaritului (in special leii!!!), ne-am decazat si am pornit la drum. Din pacate insa, cu exceptia a Cape Buffalo si a catorva specii de pasari, nu am remarcat animale pe care sa nu le fi vazut in ziua anterioara.
Am decis sa strabatem parcul de la nord la sud si abia apoi sa ne intoarcem spre Bloemfontein, bucurandu-ne astfel de peisajele deosebite si, spre surprinderea noastra, variate ale savanei, dar si de revederea oceanului.
In tot acest timp, am fost cuprinsi de senzatia ca, pe acest pamant, noi suntem adevaratii intrusi, nu animalele. Si, de fapt, asa si era. Si asa ar fi si normal. Insa expansiunea si dezvoltarea speciei umane, a redefinit "normalul", astfel incat sa-i convina ei, fara a da prea mare importanta celorlalte creaturi. Dar asta e o alta poveste, potrivita poate pentru un alt articol.
Dupa alte haite de babuini intalnite pe sosea si admirarea unei alte turme de Springbok, am ajuns in Bleomfontein. Dar asta nu inainte de a face greseala de a opri in micul oras Cradock, care, desi placut ca amenajare si arhitectura in centru, gazduia numeroase personaje neplacute ce locuiau la periferia sa, intr-un cartier de case construite parca cu ajutorul unei matrite. Mici, inghesuite unele in altele, probabil cu 2, cel mult 3 camere cu ferestre mici, fara etaj, cu o curte cat sa-ti intinzi rufele la uscat si poate cateva gaini.
Apusul soarelui din stanga drumului si rasaritul lunii din dreapta noastra au facut mai usor de suportat gandul ca weekend-ul s-a terminat si ca a doua zi urma o noua saptamana de munca.

miercuri, 18 august 2010

Undeva pe la mijloc, desi la unul din capete

Bloemfontein e unul din orasele cu care chiar m-as putea obisnui. Si nu doar pentru cele 3 saptamani in care stau aici.
Destul de intins, dar cu o densitate de populatie relativ mica, imi aduce aminte de orasele Arizonei. Toate distantele capata un nou sens, parand mai mici decat sunt de fapt. Din cauza diferentei de spatiu fata de aglomeratele zone urbane europene, avem clar nevoie de o redefinire a reperelor spatiale ca sa putem aproxima corect distantele aici. Un platou urias aflat la 1400 de metri altitudine gazduieste acest oras. Diferenta fata de altitudinea cu care suntem obisnuiti isi lasa amprenta asupra noastra in primul rand prin aerul mult mai rarefiat, lasandu-ne epuizati fizic dupa numai cateva minute de efort ceva mai zdravan. Dupa jumatate de ora de alergat dupa diverse mingii, plamanii mei au inceput sa inghita cu nesat oxigenul insuficient. Durerea de piept m-a fortat sa-mi aduc aminte de propriile limite si sa ma opresc. Luna parca si ea este alta decat cea pe care o cunoastem noi, cei din emisfera nordica, refuzand sa creasca de la dreapta spre stanga si alegand cu incapatanare sa fie "rebela" si sa creasca de jos in sus.
Exista totusi discrepante cat se pot de clare din punct de vedere social. In primul rand, majoritatea intelectualilor sunt albi, iar slujbele ce nu necesita muncitor calificati sunt preluate aproape in totalitate de catre populatia de culoare. Chiar mai mult, grupurile mixte, cel putin din propriile observatii, tind spre a fi inexistente, lucru dificil de inteles pentru mine, ca strain.
Ceaiul de la ora 11, pe care orice 'alb' care se respecta il are in fiecare zi, chiuveta cu tevi separate pentru apa calda si apa rece, masinile cu volanul pe partea dreapta sunt doar cateva ramasite ale vechii culturi britanice. In acelasi timp, civilizatia olandeza are propriile artefacte, aflate adanc la radacina intregii evolutii locale, incepand cu originea limbii "afrikaans", pana la tipicul localnicilor. Aceste 2 influente, alaturi de civilizatiile locale de indigeni, de la "zulu" la "san" (sau "bushmen"), formeaza un amalgam deosebit de interesant de culturi, limbi, traditii si obiceiuri. Intreaga mixtura aduce o adevarata doza de exotism acestui capat de lume.
Scarabeii, mangustele, cainii salbatici, suricatele, ibisii, pasarile secretar si frumoasele berze albastre sunt doar cateva din miile de specii care pot fi admirate in rezervatiile naturale locale (si nu doar acolo, ci si in gradinile/parcurile locale unde pot fi gasite speciile mai mici de mamifere si pasari), alaturi de prea bine cunoscutii si temutii "big 5".
Imi aduc aminte cand savuram imagini cu vietuitoarele savanei din cele cateva carti pe care le rasfoiam in copilarie, fara ca macar sa fiu in stare sa imi imaginez ca le voi vedea vreodata chiar la ele acasa. Drept urmare, cu putin noroc, la sfarsitul acestei saptamani, odata cu venirea primaverii, voi reusi sa fac unul din lucrurile pe care mi-am dorit de cand eram copil sa il fac si fara de care nu as putea afirma ca am vizitat cu adevarat tara Africii de Sud.

sâmbătă, 26 iunie 2010

Listele de vara

Cand iti propui ceva, concluzia mea este ca cel mai bine e sa-ti faci liste si sa le lipesti undeva unde sa le vezi in fiecare dimineata. E bine si pe frunte, in eventualitatea in care nu ti-e prea lene sa te speli (macar pe fata) in fiecare dimineata. Drept urmare, am tras de mine sa-mi iau agenda si sa-mi scriu ce am de gand si ce trebuie sa fac.

Evident, pentru ca mai am un singur examen de dat si parca deja simt acea libertate de a nu avea un program impus, mi-am permis sa scriu planurile de vara. Pentru ca acum 2 saptamani nu aveam nici cea mai vaga idee ce o sa fac, pe unde o sa plec, am inceput sa delirez, inchipuindu-mi faptul ca o sa pot pleca prin tara, ca o sa reusesc sa fac scoala de motociclete, o sa ma inscriu la un club de tir cu arcul si alte aberatii de-astea. Cum era si de asteptat, pe cat de usor m-am hotarat sa incerc sa fac macar jumatate din cele propuse, pe atat de usor am fost nevoit sa renunt. Ca de obicei, uit lucrurile care ma pot influenta si nu tin de mine (pentru ca...nu tin de mine) si ma gandesc ca nu o fi dracul atat de negru. Nu o fi el atat de negru, dar este cel putin gri si si-a varat coada si de data asta incat sa fiu sa-mi schimb o mare parte din planuri. Mutand o "expeditie" ce nu poate fi refuzata in mijlocul verii plus vesnicile impedimente ale societatii in care traim de care ma lovesc iar si iar si iar (o sa dezvolt cu alta ocazie), intreaga mea viziune asupra desfasurarii vacantei de vara a intrat in colaps.
Alt program, alta lista, alte propuneri, alta vacanta. Chiar si asa, trebuie sa-mi lipesc undeva lista, pe usa, pe tavan, inca nu m-am gandit unde, incat sa incerc, macar vara asta, sa pot spune "da, am facut ce mi-am propus". Nu merge cu spusul la mine. Daca nu este scris, degeaba. Asa cum am promis si cu scrisul pe blog.

O alta serie de liste, mai ambitioasa, este cea in care am incercat sa-mi creez un autoportret cat mai obiectiv. Fara surse de distragere a atentiei, cu creionul in mana si foaia in fata, am cautat atat punctele mele negative, cat si cele pozitive, din punct de vedere al caracterului, al personalitatii, moralitatii, atitudinii etc etc, dar si temerile proprii. Pe scurt, ce consider eu ca am bun si ce consider ca am rau. A fost o provocare, cel putin pentru mine, pentru simplul fapt ca nu obisnuiesc sa-mi vad partile pozitive, dar si pentru ca a fost nevoie sa-mi recunosc defectele pe care incerc sa le ascund cat mai bine. Interesant a fost faptul ca un procent considerabil din categoria "ce nu-mi place la mine" are o cauza comuna a felului meu de a fi. Incep sa ma intreb totusi, daca este posibil pe de o parte si daca este un lucru bun sa iti schimbi felul de a fi pe de alta parte. Exista riscul sa devii ipocrit? Ramane de analizat. Un lucru de care pot spune ca sunt mandru, este faptul ca am reusit ca numarul de +uri si -uri sa fie aproape egal, posibil semn al obiectivitatii autoportretului.

See you in 2 days or less.

sâmbătă, 18 iulie 2009

Culture Shock


Cred ca asta este cea mai potrivita expresie pentru a va relata starea de spirit pe care am avut-o in prima zi petrecuta pe continentul american, mai exact in S.U.A., Arizona. Sunt foarte multe lucruri diferite fata de amarata noastra de tara (in momentul de fata nu prea am cum sa o numesc altfel din pacate).
Pheonix este un oras mai mare ca Bucurestiul nostru, atat ca populatie cat si ca intindere. Insa nu, nu este la fel de aglomerat, densitatea de locuitori fiind scazuta datorita suprafetei mari pe care se intinde orasul format din mai multe suburbii. Pheonix se afla in desertul Sonoran, avand temperatura medie cea mai ridicata dintre capitalele de stat din SUA, media maxima fiind de 38 de grade celsius (medie facuta pe 3 luni), insa au fost inregistrate si temperaturi de 49 de grade de cateva ori. Pot spune cu usurinta ca, pentru mine ca turist, acesta este primul (si deocamdata singurul) punct negativ al zonei.
Traficul? Incredibil de linistit si in cele mai "aglomerate" ore. Bineinteles, asta in zona in care stau acum, nu stiu inca cum este in centrul orasului. Soferii sunt mult mai calmi, toleranti, precum si regulile de circulatie care sunt ceva mai flexibile decat cele europene. Pe de alta parte, nimeni nu se incumeta sa aiba o viteza mai mare decat cea admisa (de obicei 45 de mile pe ora) sau sa treaca pe culoarea rosie a semaforului (daca faci dreapta, de obicei ai voie totusi) majoritatea intersectiilor fiind supravegheate de camere foto automate. Pistele de biciclete sunt pretutindeni si NU ocupa trotuarul, ci iau din spatiul carosabilului, asa cum este normal. Mi s-a parut deosebit de interesanta ideea de a pune pe majoritatea autobuzelor suporturi pentru transportul bicicletelor.
Oamenii sunt deosebit de prietenosi, mai ales vanzatorii care aici isi cunosc interesul. In momentul in care intri pe usa magazinului, te saluta politicos, te intreaba ce mai faci si daca ai nevoie de ceva anume. Iar, asa cum ar fi normal. Chiar si cei care nu au interese de afaceri sunt interesati de noi cunostinte, mai ales daca vii dintr-o tara straina.
Am avut deosebita ocazie de a vizita punctul de lucru de la Intel al surorii mele cu prilejul unui Ice Cream Social. Practic, noii veniti la Intel se intalnesc la o inghetata ca sa vorbeasca vrute si nevrute in cladirea unde lucreaza. Bineinteles, asta pe langa diversele activitati de team-building care au loc regulat. Toata lumea era incantata in special datorita diversitatii culturale. Nu trebuia sa te cunoasca nimeni: lumea trecea pe langa tine, iti zambea, saluta si se prezenta. Era imposibil sa nu ai cu cine sa vorbesti. Sau sa nu-ti vina sa intri intr-o discutie.
Am intrat in cea mai mare librarie locala. Aprovizionata cu mii (poate zeci de mii?) de carti diferite din cele mai variate subiecte, iti este pusa la dispozitie posibilitatea de a lua o carte si sa o citesti fara sa o cumperi la o cafenea din incinta aceleasi librarii. Am gasit deja 4 sau 5 carti (tehnici si dezvoltarea de strategii de sah de exemplu) care la noi nu se gasesc (nu de literatura, e drept) sau se gasesc foarte greu si ma gandesc daca sa le cumpar sau nu, intrebarea existand mai degraba din cauza limitei de greutate a valizei la intoarcere :P.
Sunt foarte multe de spus. Sunt mult prea multe diferente. Si pe masura ce petrec timpul aici imi scad sperantele ca in Romania o sa fie mai bine.

Cu toate astea, tin sa ii multumesc surorii mele (la care sunt in vizita) si parintilor pentru aceasta ocazie grozava de a-mi petrece vacanta.