Primul examen

Primul examen din viata mea de student a fost un esec total. Lasand la o parte emotiile, stresul, lipsa de somn, primul examen a insemnat pentru mine si prima restanta. Sper din tot sufletul sa insemne si ultima, macar pe anul asta.
Integralele de N tipuri, derivatele, functiile fie ele olomorfe sau nu au ajuns sa fie un mic cosmar pentru mine. Faptul ca nu am fost in stare sa le dovedesc nu s-a datorat neaparat materiei multe si grele ci, mai mult, din cauza faptului ca nu am fost capabil sa-mi gestionez timpul de invatat. Cu toate ca am inceput sa invat cu 3 zile inaintea examenului, notandu-mi toata teoria intr-un alt caiet in speranta de a-mi intra ceva in capatana seaca, nu am mai avut timp sa invat sa si APLIC acea teorie. Concluzia: o lucrare de nota 4. Si chiar bine meritata as putea spune.
De multe ori, avem nevoie de "un sut in fund pentru a face un pas inainte". Unul din defectele mele ar fi acela ca ma mobilizez relativ greu, mai ales daca nu sunt entuziasmat de respectiva actiune. Sentimentul pe care l-am avut intreaga zi, mai exact un anume stigmat al restantierului, avand impresia ca toata lumea stia ca am o restanta din primul examen si aratandu-ma cu degetul, m-a invatat un lucru foarte pretios: am invatat unde si ce am gresit, am invatat cum trebuie sa invat pentru urmatoarele examen. "Nu este un dezastru, dar este un semnal de alarma" mi-a spus tatal meu. Si are dreptate, nu este o tragedie faptul de a avea restante. Nu sunt singurul, insa este de preferat ca acest lucru sa nu se mai repete.
Partea buna? Am mai spus-o: sunt mult mai motivat acum sa ma concentrez la urmatoarele examene.
"Ne vedem in toamna" este acea expresie pe care nu v-o doresc sa o auziti niciodata, nu din cauza faptului ca o consider o rusine, dar din cauza eventualelor sentimente de dezandejde ce va vor incarca sufletul.

Inaugurare?

Pot spune ca "inaugurez" un blog? Este un lucru asa de important? Nu. Un nume mai potrivit ar fi "Inceput". Dar, de dragul "artistului" din mine, nu o sa redenumesc "articolul". Ar fi mult prea simplu. Cum ar fi sa ne scriem aceste Blog-uri cu niste titluri clare si cat mai exacte astfel incat sa ne dam seama despre ce e vorba in articolul respectiv inca din titlu? Nu ar fi amuzant, pentru simplul fapt ca nu ar mai fi citite de catre nimeni...sau cel putin nu ar avea acelasi farmec.
Trecand peste criza mea "filozofica" de mai sus (si de care, din pacate, cititorii acestui blog vor avea parte destul de mult), tin sa va urez sarbatori cat mai fericite. Craciunul meu stiu sigur ca a fost, dar din pura curtoazie va multumesc si voua pentru eventualele urari pe care mi-le adresati.

De ce spun ca am avut parte de un Craciun foarte fericit? Deoarece, in ciuda unor injuraturi destul de neplacute pe care le-am primit in ziua nasterii lui Cristos, noaptea de Craciun a avut ceva aparte anul asta. Nu, nu are nici o legatura cu cadourile primite/date. A fost o noapte in care am simtit ca am o super familie. Nu stiu de ce. Pur si simplu, ceva imbietor la pace, dragoste (da, stiu, suna melodramatic si cei care ma cunosc s-ar putea sa se cruceasca) plutea in aer. A fost ceva inexplicabil. Am reusit sa ma inteleg si cu sora mea mai mare (uau), toti am ajutat prin casa si toate cele.
Seara a culminat cu momentul in care tatal meu ne-a aratat niste filmulete cand eu aveam 1 luna si jumatate. Eram bezmetic. Ma uitam in tavan incontinuu spre acel obiect luminos care se numeste bec. Ma fascina. Parintii se jucau (mai precis, incercau...nu puteau sa-mi atraga atentia de la bec) cu mine, ma gadilau, ma invarteau. Eu insa, ma holbam la bec. Acum, cand vad un bec, nu mai gasesc nimic asa de interesant. Dar atunci era un lucru fabulos pentru mine. Nu il intelegeam, dar ma atragea atat de mult... A urmat o secventa cand aveam 3 ani (deci sora mea avea 7) intr-un parc, langa niste fantani arteziene. Am observat ca am trecut peste fascinatia filamentului de Wolfram, insa apa care tasnea din fantana era mai interesanta decat camera de filmat a tatei. Bineinteles, sora mea credea dimpotriva si incerca sa ma faca sa ii fac cu mana tatei.
Sor-mea: "-Tatii, ne vezi?"
Eu: "-Tatii, ne vezi?"
Acum spuneti sincer: cine credeti ca stia ce vorbeste? Sora mea, cu 4 ani mai mare, sau eu care faceam orice ca sa ma lase sa ma intorc la apa mea care izvora de cine stie unde?
Nu are importanta daca pe voi v-ar impresiona astfel de filmulete din copilaria voastra. Important e ca in momentul ala am realizat mai mult ca oricand ce inseamna familia.
Imi este greu sa va explic ce inseamna sa te vezi cand erai un pic mai mare decat un pepene, iar parintii tai te priveau cu atata dragoste si grija, ce inseamna sa te revezi plin de energie si curios cu tot ce se intampla in jurul tau, chiar daca nu ai nici cea mai vaga idee de unde vine apa aia, cum lumineaza becul sau de ce topaie sora ta ca disperata in fata unui obiect caruia toti il "striga" camera de filmat. Este greu de explicat ce simti cand vezi cata grija si cata dragoste au "investit" parintii in copiii lor. Si totusi sunt aceiasi parinti la care tu te rastesti sa te lase in pace cand iti spun sa te imbraci bine cand e friga afara, sau cand te bat la cap sa inveti. Sunt aceeasi parinti, cu aceeasi mare dragoste, dar nu ne dam seama cat de mult le datoram viata noastra, simplul fapt ca datorita lor existam si tot datorita lor am ajuns ceea ce suntem intr-o foarte mare parte.

Nu pot sa va urez decat ca si voi sa (re)simtiti aceste senzatii coplesitoare pe care le-am trait si eu in noaptea de Craciun.
Christmas isn't about gifts, it's about family.
Sarbatori Fericite!