Am avut parte de un weekend nemaipomenit, unul din acele weekenduri pe care le ai cam odata in viata. Daca esti cu adevarat norocs, de doua ori, dar de cele mai multe ori, o singura data.
Ne-am trezit destul de greu, iar planul nostru de plecare in jurul orei 6, a fost amanat in jurul ore 7. Am plecat, intr-un final, dupa ce am reusit sa dam jos un strat subtire de gheata de pe masina. Fara harti sau GPS, doar cu cateva indicatii scrise. Un aer de mister domnea in masina. Nu stiam decat ca trebuie sa urmam un lung drum spre sud, fara sa stim exact cum o sa fie unde o sa ajungem. Dupa nenumarate incercari de a dezgheta si, mai apoi, dezaburi CD-Playerul masinii, am reusit sa-l convingem sa ne cante cu glas cat mai tare "rockareala" aleasa (desi cam la gramada) in aceeasi dimineata.
"Springbok!" am urlat eu brusc, agitandu-ma ca un nebun si aratand cu degetul spre pasunea de pe partea dreapta. Intr-adevar, o turma de antilope Springbok, unul din simbolurile nationale ale Africii de Sud, pastea nu prea departe de drum. Am sarit toti 3 din masina cu aparatele foto in mana. Din pacate, un camion venit in viteza le-a facut sa dispara in departare neasteptat de repede.
A urmat un lung drum printre diversele specii de aloe, arbusti si ierburi inalte, drum presarat cu hyracsi de stanca, babuini, struti si numeroase maimute vervet. Dupa aproape 8 ore de condus, am intalnit primele turme de elefanti din interiorul rezervatiei, noi aflandu-ne inca in afara ei. Am ajuns in orasul Addo si, dupa o masa inghitita pe nerasuflate, ne-am indreptat spre Port Elizabeth. Vijeliosul Ocean Indian ne astepta acolo unde apele lui fac cunostinta cu ale Atlanticului. La sud de noi nu se mai afla decat oceanul si Antarctica. In spate, soarele apunea incercand sa ne mai incalzeasca oricat de putin, iar deasupra oceanului luna ne zambea si ne privea compatimindu-ne pentru naivitatea noastra omeneasca si amuzandu-se de felul in care ne bucuram asemenea unor copii.
Timpul trecea insa, iar noi, dupa ce ne-am ratacit putin prin Port Elizabeth, ne-am intors la gazda noastra din Addo.
A doua zi, am plecat destul de devreme spre Addo Elephant National Park. Dupa plata taxelor de rigoare, ne-am fatait putin prin "tabara" principala si, dupa ce ne-am asigurat ca vom prinde locuri in expeditia de la lasarea intunericului, ne-am indreptat spre rezervatia efectiva.
Odata cu trecerea de poarta, s-a simtit imediat intrarea intr-o altfel de lume fata de cea cu care eram obisnuiti. Desi cu totii ajungem in "salbaticie" mai devreme sau mai tarziu, ceva ne asigura ca intr-o "salbaticie" atat de pura, naturala, dar si deosebit de profunda, nu se ajunge atat de usor. Drept dovada, la o distanta destul de mica de intrare, pe marginea drumului zacea un schelet (cel mai probabil de kudu) complet descarnat, insa acoperit inca cu bucati de piele.
Au urmat multi scarabei, warthogs (rude cu porcii nostrii mistreti, dar mai mici si cu blana mai rara), kudu (antilope de dimensiuni mari ce pot sari distante impresionante, de care insa ne-am plictisit pana la venirea serii) , cateva turme de elefanti (care nu se sfiau defel sa se plimbe pe langa masinile oprite), manguste galbene, veverite de pamant, struti, zebre si, spre deliciul nostru, un rinocer negru disparand in tufisuri, specie ce poate fi gasita extrem de greu in imensitatea parcului. Pe timpul noptii, in cadrul turului organizat, imbarcati intr-un fel de camioneta adaptata si condusi de un ghid inarmat cu un reflector si o privire agera, am gasit o hiena, sacali, vulpi, iepuri, kudu (iar si din nou) si o bufnita sfidatoare.
Seara s-a incheiat cu o delicioasa tocanita de kudu si un bine meritat somn.
Urmatoarea zi, dupa o trezire tarzie pentru planurile noastre, in speranta de a surprinde animalele care sunt active in momentul rasaritului (in special leii!!!), ne-am decazat si am pornit la drum. Din pacate insa, cu exceptia a Cape Buffalo si a catorva specii de pasari, nu am remarcat animale pe care sa nu le fi vazut in ziua anterioara.
Am decis sa strabatem parcul de la nord la sud si abia apoi sa ne intoarcem spre Bloemfontein, bucurandu-ne astfel de peisajele deosebite si, spre surprinderea noastra, variate ale savanei, dar si de revederea oceanului.
In tot acest timp, am fost cuprinsi de senzatia ca, pe acest pamant, noi suntem adevaratii intrusi, nu animalele. Si, de fapt, asa si era. Si asa ar fi si normal. Insa expansiunea si dezvoltarea speciei umane, a redefinit "normalul", astfel incat sa-i convina ei, fara a da prea mare importanta celorlalte creaturi. Dar asta e o alta poveste, potrivita poate pentru un alt articol.
Dupa alte haite de babuini intalnite pe sosea si admirarea unei alte turme de Springbok, am ajuns in Bleomfontein. Dar asta nu inainte de a face greseala de a opri in micul oras Cradock, care, desi placut ca amenajare si arhitectura in centru, gazduia numeroase personaje neplacute ce locuiau la periferia sa, intr-un cartier de case construite parca cu ajutorul unei matrite. Mici, inghesuite unele in altele, probabil cu 2, cel mult 3 camere cu ferestre mici, fara etaj, cu o curte cat sa-ti intinzi rufele la uscat si poate cateva gaini.
Apusul soarelui din stanga drumului si rasaritul lunii din dreapta noastra au facut mai usor de suportat gandul ca weekend-ul s-a terminat si ca a doua zi urma o noua saptamana de munca.
