Doar un moment

Am impresia ca totul se intampla mult prea repede. Nu facem decat sa alergam sa ne rezolvam problemele, sa avem grija de cei din jurul nostru, sa ii ajutam pe ceilalti, sa avem ce manca, sa facem curat, sa strangem bani, sa fim la curent cu ce se intampla pe langa noi. si naiba stie ce mai avem de facut Si, cumva, este de bun simt sa facem asta. In fond, este perfect normal si moral, cel putin partea in care avem grija de ceilalti. Cu toate astea, oamenii se pierd pe drum cumva.

Harta este ingalbenita, patata de cafea si tutun de proasta calitate, roasa pe la colturi si cu inevitabilile rupturi care apar la cute. Nu avem rabdare sa o impachetam ca lumea si sa avem grija de ea. Tocmai de asta nu o gasim aproape niciodata. Si tocmai de asta nu mai stam sa o cautam de fiecare data, chiar daca avem mare nevoie de ea. O refuzam indarjit dintr-un orgoliu stupid care seamana cu clasica prejudecata care zice ca barbatii nu suporta sa intrebe un strain unde se afla si cum ajung din A in B (recunosc, personal prefer sa ma uit singur pe harta, dar nu neaparat din orgoliu).

Si asta ar fi rezonabil daca macar ne-am da seama ca suntem pierduti si ne-am intreba macar cum am ajuns pe strada asta obscura. Daca am pune intrebarile potrivite, ne-am da seama cu usurinta ca avem nevoie sa aruncam o privire pe harta din fundul torpedoului. Nu de alta, dar nici macar nu ne aducem aminte incotro am plecat.

Avem nevoie de un moment. Un moment in care sa ne oprim, sa cautam harta, sa ne dam seama unde suntem si unde mergem. Partea buna e ca daca nu ne mai place bucata de hartie cu indicatii, putem oricand sa o redesenam asa cum am vrea. Important e sa ne oferim acel moment crucial.

Alftel, ramanem pierduti. Din pacate insa, timpul este scurt si mult prea valoros pentru a ne invarti in cerc si a-l rispi.

Undeva pe la mijloc, desi la unul din capete

Bloemfontein e unul din orasele cu care chiar m-as putea obisnui. Si nu doar pentru cele 3 saptamani in care stau aici.

Destul de intins, dar cu o densitate de populatie relativ mica, imi aduce aminte de orasele Arizonei. Toate distantele capata un nou sens, parand mai mici decat sunt de fapt. Din cauza diferentei de spatiu fata de aglomeratele zone urbane europene, avem clar nevoie de o redefinire a reperelor spatiale ca sa putem aproxima corect distantele aici. Un platou urias aflat la 1400 de metri altitudine gazduieste acest oras. Diferenta fata de altitudinea cu care suntem obisnuiti isi lasa amprenta asupra noastra in primul rand prin aerul mult mai rarefiat, lasandu-ne epuizati fizic dupa numai cateva minute de efort ceva mai zdravan. Dupa jumatate de ora de alergat dupa diverse mingii, plamanii mei au inceput sa inghita cu nesat oxigenul insuficient. Durerea de piept m-a fortat sa-mi aduc aminte de propriile limite si sa ma opresc. Luna parca si ea este alta decat cea pe care o cunoastem noi, cei din emisfera nordica, refuzand sa creasca de la dreapta spre stanga si alegand cu incapatanare sa fie "rebela" si sa creasca de jos in sus.

Exista totusi discrepante cat se pot de clare din punct de vedere social. In primul rand, majoritatea intelectualilor sunt albi, iar slujbele ce nu necesita muncitor calificati sunt preluate aproape in totalitate de catre populatia de culoare. Chiar mai mult, grupurile mixte, cel putin din propriile observatii, tind spre a fi inexistente, lucru dificil de inteles pentru mine, ca strain.

Ceaiul de la ora 11, pe care orice 'alb' care se respecta il are in fiecare zi, chiuveta cu tevi separate pentru apa calda si apa rece, masinile cu volanul pe partea dreapta sunt doar cateva ramasite ale vechii culturi britanice. In acelasi timp, civilizatia olandeza are propriile artefacte, aflate adanc la radacina intregii evolutii locale, incepand cu originea limbii "afrikaans", pana la tipicul localnicilor. Aceste 2 influente, alaturi de civilizatiile locale de indigeni, de la "zulu" la "san" (sau "bushmen"), formeaza un amalgam deosebit de interesant de culturi, limbi, traditii si obiceiuri. Intreaga mixtura aduce o adevarata doza de exotism acestui capat de lume.

Scarabeii, mangustele, cainii salbatici, suricatele, ibisii, pasarile secretar si frumoasele berze albastre sunt doar cateva din miile de specii care pot fi admirate in rezervatiile naturale locale (si nu doar acolo, ci si in gradinile/parcurile locale unde pot fi gasite speciile mai mici de mamifere si pasari), alaturi de prea bine cunoscutii si temutii "big 5".

Imi aduc aminte cand savuram imagini cu vietuitoarele savanei din cele cateva carti pe care le rasfoiam in copilarie, fara ca macar sa fiu in stare sa imi imaginez ca le voi vedea vreodata chiar la ele acasa. Drept urmare, cu putin noroc, la sfarsitul acestei saptamani, odata cu venirea primaverii, voi reusi sa fac unul din lucrurile pe care mi-am dorit de cand eram copil sa il fac si fara de care nu as putea afirma ca am vizitat cu adevarat tara Africii de Sud.

Recviem

Noi nu ar trebui sa vorbim despre moarte, noi cei vii care inca ne putem bucura de viata. Nu ar trebui sa vorbim despre cum sa infruntam moartea, noi cei vii care ne blocam doar la gandul existentei ei. Nu ar trebui sa vorbim de curajul in fata mortii, noi cei vii care nu am fost pusi niciodata fata in fata cu ea. Nu ar trebui sa vorbim despre ce se intampla dupa moarte, noi cei vii care atunci cand vom afla adevarul va fi mult prea tarziu ca sa-l impartasim cu ceilalti. Nu ar trebui sa vorbim despre acceptarea mortii, noi cei vii care nu putem indura faptul ca unul dintre cei apropiati a plecat.

Dar o facem. Spunem ca o sa fie bine, chiar daca suntem mai mult decat constienti ca nu o sa fie asa. Si chiar daca o sa fie bine, in nici un caz nu o sa mai fie la fel si in nici un caz mai bine. Asa imi spun si eu acum. Pentru ca sunt nevoit, pentru ca nu vreau sa te dezamagesc. Pentru ca trebuie sa ii sustin pe ceilalti, pentru ca trebuie sa-mi continui viata. Nu imi este usor sa ma mint, dar trebuie.

O sa ne lipsesti mult. Mult prea mult ca sa acceptam ca nu te vei intoarce niciodata, ca nu te vom mai gasi acasa, ca nu te vom putea suna cand avem o problema sau o bucurie de orice fel. Am senzatia ca totul este, de fapt, un cosmar si tot astept sa ma trezesc. Inca nu pot, somniferul vietii fiind mult prea puternic. Nu pot sa ma trezesc si sa te gasesc din nou intre noi.

M-ai invatat sa fiu mandru, sa lupt, sa muncesc, sa imi placa fizica si istoria, sa conduc, sa apreciez muzica la adevarata ei valoare, sa observ un om, sa iau decizii, sa imi asum riscuri, sa imi respect principiile si sa nu ma las calcat in picioare. M-ai invatat sa merg pe bicicleta, sa ma dau cu rolele, m-ai invatat care-i treaba cu fetele de fapt, m-ai invatat ce inseamna tehnologia, m-ai invatat sa gandesc, m-ai invatat sa fiu un viitor sot bun, m-ai invatat sa fiu un tata exceptional, m-ai invatat sa-mi iubesc familia. Sa am respect, sa pot sa nu ma exteriorizez mai mult decat e nevoie, sa citesc o carte buna, sa am simtul umorului pana in ultimile clipe ale vietii mele, sa ma exprim asa cum simt.

Ai plecat. Pentru totdeauna. Dar nu ai murit. Tu nu poti muri, nu ai voie. Tu nu ai facut decat sa te transformi. Ai evadat din crisalida acestei crude si crunte realitati si te-ai transformat intr-un fluture frumos ce a invatat sa zboare in gradina unei alte lumi, cu mult mai bune.

Te iubim. Te-am iubit. Te vom iubi. Adio, draga tata, sa zbori linistit...



Un scurt Post Scriptum:
Tatal nostru, Adrian, s-a stins aseara, pe data de 26 septembrie 2009, dupa o lupta crancena impotriva cancerului care a durat mai mult de 3 ani. Tatei nu i-a placut niciodata toamna si florile uscate, deci in nici un caz cele taiate. De aceea, pentru linistea lui, familia noastra a hotarat ca, in loc de traditionalele flori aduse la mormantul sau, sa strangem banii care ar fi trebuit sa fie folositi pentru coroane si flori, fie ei 2 sau 3 lei depinzand de fiecare cum considera, si sa donam acesti bani unei organizatii caritabile.
Am ales Asociatia P.A.V.E.L. ca beneficiar al acestei donatii.

Asociatia P.A.V.E.L. are drept scop imbunatãtirea vietii copiilor si tinerilor bolnavi de cancer, leucemie si anemii grave prin acordarea de sprijin moral, informational, psihologic, social si material copiilor, tinerilor bolnavi si familiilor lor.

Pentru doritori, fie ca il cunosteau pe tatal meu, fie ca nu, pot fi facute donatii in mod direct catre asociatie prin intermediul urmatoarelor conturi bancare:

- in contul Asociatiei P.A.V.E.L., deschis la BANCPOST S.A., sucursala TITAN, sector 3, Bucuresti, Romania.
RON: RO81BPOS71003031332ROL01
RON: RO16BPOS71003031332RON01
- in contul Asociatiei P.A.V.E.L., deschis la banca UniCredit Tiriac, sucursala Pantelimon:
RON: RO08BACX0000000271027000
Sau on-line aici .
Multumim eventualilor donatori pentru gestul lor nobil. Desi este posibil sa nu insemne mare lucru pentru multi dintre voi, dar tata ar fi fericit si mandru de voi.

Culture Shock

Cred ca asta este cea mai potrivita expresie pentru a va relata starea de spirit pe care am avut-o in prima zi petrecuta pe continentul american, mai exact in S.U.A., Arizona. Sunt foarte multe lucruri diferite fata de amarata noastra de tara (in momentul de fata nu prea am cum sa o numesc altfel din pacate).
Pheonix este un oras mai mare ca Bucurestiul nostru, atat ca populatie cat si ca intindere. Insa nu, nu este la fel de aglomerat, densitatea de locuitori fiind scazuta datorita suprafetei mari pe care se intinde orasul format din mai multe suburbii. Pheonix se afla in desertul Sonoran, avand temperatura medie cea mai ridicata dintre capitalele de stat din SUA, media maxima fiind de 38 de grade celsius (medie facuta pe 3 luni), insa au fost inregistrate si temperaturi de 49 de grade de cateva ori. Pot spune cu usurinta ca, pentru mine ca turist, acesta este primul (si deocamdata singurul) punct negativ al zonei.
Traficul? Incredibil de linistit si in cele mai "aglomerate" ore. Bineinteles, asta in zona in care stau acum, nu stiu inca cum este in centrul orasului. Soferii sunt mult mai calmi, toleranti, precum si regulile de circulatie care sunt ceva mai flexibile decat cele europene. Pe de alta parte, nimeni nu se incumeta sa aiba o viteza mai mare decat cea admisa (de obicei 45 de mile pe ora) sau sa treaca pe culoarea rosie a semaforului (daca faci dreapta, de obicei ai voie totusi) majoritatea intersectiilor fiind supravegheate de camere foto automate. Pistele de biciclete sunt pretutindeni si NU ocupa trotuarul, ci iau din spatiul carosabilului, asa cum este normal. Mi s-a parut deosebit de interesanta ideea de a pune pe majoritatea autobuzelor suporturi pentru transportul bicicletelor.
Oamenii sunt deosebit de prietenosi, mai ales vanzatorii care aici isi cunosc interesul. In momentul in care intri pe usa magazinului, te saluta politicos, te intreaba ce mai faci si daca ai nevoie de ceva anume. Iar, asa cum ar fi normal. Chiar si cei care nu au interese de afaceri sunt interesati de noi cunostinte, mai ales daca vii dintr-o tara straina.
Am avut deosebita ocazie de a vizita punctul de lucru de la Intel al surorii mele cu prilejul unui Ice Cream Social. Practic, noii veniti la Intel se intalnesc la o inghetata ca sa vorbeasca vrute si nevrute in cladirea unde lucreaza. Bineinteles, asta pe langa diversele activitati de team-building care au loc regulat. Toata lumea era incantata in special datorita diversitatii culturale. Nu trebuia sa te cunoasca nimeni: lumea trecea pe langa tine, iti zambea, saluta si se prezenta. Era imposibil sa nu ai cu cine sa vorbesti. Sau sa nu-ti vina sa intri intr-o discutie.
Am intrat in cea mai mare librarie locala. Aprovizionata cu mii (poate zeci de mii?) de carti diferite din cele mai variate subiecte, iti este pusa la dispozitie posibilitatea de a lua o carte si sa o citesti fara sa o cumperi la o cafenea din incinta aceleasi librarii. Am gasit deja 4 sau 5 carti (tehnici si dezvoltarea de strategii de sah de exemplu) care la noi nu se gasesc (nu de literatura, e drept) sau se gasesc foarte greu si ma gandesc daca sa le cumpar sau nu, intrebarea existand mai degraba din cauza limitei de greutate a valizei la intoarcere :P.
Sunt foarte multe de spus. Sunt mult prea multe diferente. Si pe masura ce petrec timpul aici imi scad sperantele ca in Romania o sa fie mai bine.

Cu toate astea, tin sa ii multumesc surorii mele (la care sunt in vizita) si parintilor pentru aceasta ocazie grozava de a-mi petrece vacanta.

Tuturor celor care nu dau doi bani pe tine...

..., dar care s-au numit "prieteni" ai tai, nu le doresc decat toate cele bune. Multa sanatate, fericire, sa aiba o familie cum isi doresc ei, sa se bucure cat pot ei mult de viata, sa aiba tot ce vor si cum vor.
Totodata, sper sa se loveasca si ei de aceste deziluzii ce m-au vandalizat psihic in ultima vreme. Imi doresc sa inteleaga ce inseamna acest tip de dezamagire in care tu crezi cu adevarat in persoana respectiva si intr-o singura clipa sa se duca totul de rapa. POC! Gata. Nu mai intelegi nimic. Nu stii de ce s-a intamplat ceea ce s-a intamplat. Il ierti. Dar, inevitabil si totusi previzibil, se reia povestea.
Esti calcat in picioare de persoane in care aveai incredere, in fata carora te-ai deschis. Inteleg ca lumea se schimba, dar o astfel de intorsatura violenta o vad ca pe un act condamnabil din punct de vedere moral, daca nu si social.
O sa las aceasta placere de a va dezamagi altor personaje, nu o voi face eu. Oh, nu...nu va faceti griji. Eu sunt prea fraier ca sa profit si sa ma joc cu voi.

Scapat din lant

Exact asa ma simt si eu acum: ca un caine scapat din lant. Metaforic vorbind, evident, am scapat din lantul primei sesiuni. Cu cateva zgarieturi, unele superficiale, altele mai adanci, am reusit sa ma eliberez din prima incursiune in legendarul iad studentesc. Chiar daca din 5 examene am 2 restante, ma simt bine acum. Ma simt bine dintr-un orgoliu oarecum prostesc de a nu copia de la altii care, evident, isi invatasera de 3 ori mai mult decat mine. Insa aceasta capatana a mea seaca, chiar daca a fost prea ingusta ca sa inghesui materia celor 2 matematici intr-un timp foarte scurt (teoretic 3 zile pentru fiecare, insa practic 1 zi sau chiar mai putin), a refuzat categoric orice tip de "HDD extern". Recunosc, am intrebat o formula, dar cam atat. Consecintele au fost pe masura: 2 de 4 din prima sesiune. Asta este, doar nu mi-ar fi placut sa ma plictisesc in toamna.
De-a lungul sesiunii am tot avut diverse impulsuri care nu au avut nici cea mai mica legatura cu procesul de invatare. Sau, daca am invatat, invatam orice altceva decat ceea ce-mi trebuia la examene: programare. Am o inclinatie putin bolnavicioasa spre acest domeniu. Imi petrec poate prea mult timp in fata calculatorului. Pana acum, ma jucam sau pierdeam vremea in fata lui. Insa, acum dupa sesiune, am redeschis subiectul unor proiecte personale, unele in echipa, altele "solo". Dezvoltarea software-ului m-a acaparat de cand eram mic. Acea mica bulina rosie din Supaplex care manca in disperare Infotroni ma facea sa ma intreb daca intr-adevar asta se intampla in interiorul unui PC. Cu timpul, am inceput sa experimentez jocuri mai noi, mai moderne, mai complexe. Ziua fatala a fost cand am dat un search pe Google: "game making tutorial". Bineinteles, nu m-a ajutat prea mult in momentul respectiv, insa am aflat cam ce inseamna un limbaj de programare si cat de multe lucruri pot face cu el. Am ajuns clasa a 9-a, am primit manualul de informatica si l-am devorat in mai putin de 2 zile. Dupa aceste 2 zile, invatasem ca un dement toata programarea din primul an de liceu. Bineinteles, curiozitatea mea si dorinta de a construi, de a crea ceva din nimic, m-a ambitionat enorm si m-a facut sa invat tehnici de programare pe care nu le-as fi descoperit atat de repede daca m-as fi lasat pe mana sistemului de invatamant.
M-am departat insa prea mult de subiect. Aceasta "scapare" a mea i se poate asocia cu usurinta analogia unui caine din simplul motiv ca, daca in timpul examenelor ma gandeam "abia astept sa scap si sa fac X,Y,Z " etc, acum parca nu stiu cu ce sa incep. Sunt intr-un fel dezorientat. Stiti cum e atunci cand mergi la sala de forta, tragi foarte tare de o anumita grupa de muschi, iar dupa sedinta, daca iti folosesti grupa respectiva, ai impresia ca iti iei intr-un fel zborul, muschii respectivi fiind "descatusati". Asa sunt si eu acum. Dupa acel "viol" intelectual (altfel nu am cum sa-l numesc) al materiilor precum chimia (adica TOTAL inutile pentru profilul meu), "anusul" creierului meu (ca sa pastram totusi analogia...ANALogia...hmmm, sounds funny) se simte prea relaxat, creeandu-mi impresia ca mi se scurge toata farama de neuron neafectat undeva pe podeaua camerei mele. Am nevoie de un dop, iar singurul mod de a face rost de un asemenea dop este sa ma invat sa ma simt liber, sa ma simt student in adevaratul sens al cuvantului, sa ies, sa plec, sa fug, sa fac ceea ce vreau, sa pot sa aleg ceea ce invat, SA POT SA ALEG CURSUL PROPRIEI VIETI.
Dar..."But does one ever truly have a choice? One can only match move by move the machinations of fate and thus defy the tyrannus stars" - Legacy of Kain: Defiance, Intro Movie.