The beauty of your cave

- ...it’s not about how my cave looks, it’s about how you see me. For you, my cave looks exactly the way you see me. And you see me the way you are. So? How do you see me? How do you see my cave?

- There is no darkness there...

- ...and that can be weird! Where do all those creatures live? Where are all the bats? Where do they even sleep?

- Are you even sure that there are bats? Why are there even supposed to be bats? Just because it’s a cave? It’s just like when you see an Asian person and you automatically think that their meal is mainly comprised of rice. Anyway, you don’t look Asian to me... you actually don’t look like anyone else to me.

- Should I be afraid?

- Most people are afraid of the unknown and other people are excited about it. So is your name  Unknown and are you notorious? How can one get to know you?

- But if I let you know me, will I still be Unknown?

- Yes, to a lot of people. You will always be the same. The only thing that changes is how I call you and how often we talk. So... are you afraid or are you excited?

- Not sure yet... just come a little closer.

Doar un moment

Am impresia ca totul se intampla mult prea repede. Nu facem decat sa alergam sa ne rezolvam problemele, sa avem grija de cei din jurul nostru, sa ii ajutam pe ceilalti, sa avem ce manca, sa facem curat, sa strangem bani, sa fim la curent cu ce se intampla pe langa noi. si naiba stie ce mai avem de facut Si, cumva, este de bun simt sa facem asta. In fond, este perfect normal si moral, cel putin partea in care avem grija de ceilalti. Cu toate astea, oamenii se pierd pe drum cumva.

Harta este ingalbenita, patata de cafea si tutun de proasta calitate, roasa pe la colturi si cu inevitabilile rupturi care apar la cute. Nu avem rabdare sa o impachetam ca lumea si sa avem grija de ea. Tocmai de asta nu o gasim aproape niciodata. Si tocmai de asta nu mai stam sa o cautam de fiecare data, chiar daca avem mare nevoie de ea. O refuzam indarjit dintr-un orgoliu stupid care seamana cu clasica prejudecata care zice ca barbatii nu suporta sa intrebe un strain unde se afla si cum ajung din A in B (recunosc, personal prefer sa ma uit singur pe harta, dar nu neaparat din orgoliu).

Si asta ar fi rezonabil daca macar ne-am da seama ca suntem pierduti si ne-am intreba macar cum am ajuns pe strada asta obscura. Daca am pune intrebarile potrivite, ne-am da seama cu usurinta ca avem nevoie sa aruncam o privire pe harta din fundul torpedoului. Nu de alta, dar nici macar nu ne aducem aminte incotro am plecat.

Avem nevoie de un moment. Un moment in care sa ne oprim, sa cautam harta, sa ne dam seama unde suntem si unde mergem. Partea buna e ca daca nu ne mai place bucata de hartie cu indicatii, putem oricand sa o redesenam asa cum am vrea. Important e sa ne oferim acel moment crucial.

Alftel, ramanem pierduti. Din pacate insa, timpul este scurt si mult prea valoros pentru a ne invarti in cerc si a-l rispi.

O plimbare

O plimbare in doi, asa cum faceam odata. Incepusem sa discutam ca intotdeauna. Ascultam cu drag tot ce imi spunea si absorbeam fiecare vorba, fiecare cuvant. Eram acolo si doar acolo.
Inca odata mi-am dat seama cate am invatat si cat de recunoscator ii sunt. Pentru tot ce a facut, pentru tot ce a fost. Pentru tot ce este. I-am spus si i-am multumit. M-a imbratisat.

As vrea sa mai povestesc, chiar as vrea. Dar nu pot. Simt prea multa durere. Pentru ca m-am trezit.

The Free Prisoner

...
The hallway was narrow and empty. On each side, there were rusty doors, barely hanging on their broken hinges. The air was still. And so was everything. The silence was deafening and the only sound was of death. No guards. No people. No life. No soul.

Not even His. Though He was still there, in the third cell on the right. The cold, damp walls of His room were covered in dust and mold. At first you couldn't see Him, but His silent sighs would stand out of the the pitch black air. He was just skin and bones. If He was anything. Lying on the floor, staring across the room, His skeleton was leaning against the hard, clammy bricks that were once blood red. His pale skin was nothing more but a white thin tin foil that tightly enveloped His cartilages. Dry and creased, this old membrane had plenty of dark red cuts and bruises. Long and short, deep and superficial, the marks of His beatings covered all of His body.

He wasn't moving. He wasn't breathing. Yet He was there. Somewhere, inside His corpse. Once in a while, His lips were moving, faking a mumble. A mumble that he could not speak, nor hear.

His eyes were staring dead ahead, as if He would expect to see something, as if He would hope something to happen. But darkness pecked his eyes out.

The iron shackles that held him prisoner for plenty of years were broken beside him. On His forearms, one could clearly see the wide bruises He got as punishment for His former struggles. Now, He was still and broken.

Across His body, the brick wall was torn down. A faint ray of light was creeping through the fallen bricks. The light was almost touching his feet, but every time it got closer, the ray was running back as if scared by the horrors the prison once contained. The door to his cell was unlocked. Wide open.

He was Free. He was Paralyzed. He was Blind. He was Deaf. He was Mute. He was the Prisoner.
...

O seară liniştită

Încercam să-mi dau seama de ce nu am mai scris pe blog. Încercam să-mi dau seama unde mi-a dispărut entuziasmul copilăresc de a mă exprima. Unde s-au terminat serile creative şi pe unde mi-am risipit jumătatea  creativă a creierului. Însă nu asta era important de fapt. Nu neapărat motivul cât soluţia.

În ultima perioadă mi-am schimbat stilul de viaţă, mentalitatea şi atitudinea faţă de numeroase probleme. Am conştientizat poate situaţia reală în care mă aflu şi am constat că este nevoie de o schimbare. Aşa că a trebuit să fac ceva.

Astăzi, pentru prima oară într-o perioadă mult prea mare de timp, am ales să petrec o seară liniştită, aşa cum o făceam odată. Pentru prima dată, după o zi obositoare, am ales să ma relaxez cu adevărat. Şi, pentru prima dată după o perioadă enormă de timp, am reuşit. Drept dovadă, am reuşit să scriu acest mic articol. Şi asta numai şi numai pentru că am reuşit să ascult din nou muzică.

Nu mă mai intersează nimic din ce se întâmplă în jurul meu. Nici ce am de făcut mâine sau ce nu am rezolvat azi, nici ce se întâmplă cu nu ştiu ce politician dubios, nici că sar maşinile în fântâna din Piaţa Unirii ca puricii în blana unui câine, nici că cerşetorul care doarme pe banca din faţa blocului se ceartă cu vecinu de la etajul 2.

Nu fac decât să mă întind pe podeaua tare a camerei mele şi să ascult muzică. Să o absorb şi să simt în profunzime. Mi-era dor de asta. Şi îmi pare rău că nu am mai stat liniştit cu adevărat. Pentru că doar aşa o să pot să apelez din nou la creativitatea pe care o aveam cândva.

Muzica este mai importantă şi mai puternică decât pare. Cel puţin pentru mine.

Dat si facut

Uneori e bine sa te opresti si sa te gandesti. Si cand zic sa te gandesti, vreau sa spun sa analizezi in profunzime. Din pacate, uitam multe lucruri care sunt importante. Si aici nu ma refer la faptul ca nu am platit lumina sau ca am uitat formula derivatei de suprafata. Ma refer strict la ce am reusit noi sa facem pana acum si ce ne-a fost dat.

Daca va intrebati de ce oare ar trebui sa facem asta...atunci, evident, ar trebui sa va puneti ceva mai multe intrebari legate de persoana voastra. Insa, acceptand faptul ca exista si astfel de persoane care necesita ajutor pentru a constata evidentul, va redau ceea ce ne-a spus un profesor de romana in liceu, un profesor pe care-l respect in special datorita acestui raspuns: "Dupa parerea mea, un om este cu adevarat fericit atunci cand este multumit cu ceea ce are."

Acum, dupa cativa ani, nu pot decat sa ii dau dreptate. Acum, dupa cativa ani, ma face sa ma uit in urma mea si sa vad ceea ce am reusit sa fac. Si, nu in ultimul rand, sa vad ceea ce am primit. Nu va ganditi acum ca ma refer la primitul cadourilor sau a banilor (desi, in mod evident, exista anumite momente cheie in care astfel de...daruri pot constitui un factor important in dezvoltarea noastra). Poate sunt cliseic, insa sunt de parerea ca evenimentele si contextele care apar sunt cel putin la fel de importante ca si ceea ce facem noi. Pana acum nu mi-a fost demonstrat decat ca nimic nu se intampla fara un motiv si ca, mai devreme sau mai tarziu, ne va influenta cursul vietii intr-un mod sau altul.

Extrapoland putin, se poate spune ca monologul meu duce la disputa dintre destin si liberul arbitru al omului. Lasam la o parte perspectiva teologica. Nu vorbim de Dumnezeu aici sau de preferintele religioase ale unuia sau ale altuia. Discutam doar despre destin, soarta, firul narativ al vietii.

Consider ca fiecare actiune a noastra manipuleaza intr-o anumita masura aceste sfori care, in basmele copilariei noastre, erau tesute de urzitoarele cele bune la nastere. Pentru ca firul nostru se inoada in anumite puncte cu firele altor persoane, se poate observa destul de usor cum ne putem influenta reciproc direct sau indirect cursul vietilor noastre. Este clar pana aici ca evolutia personala este suma propriilor actiuni si a influentelor exterioare. Iar exteriorul este mare...se poate rezuma la relatiile anterioare, dar si la sansa. Oportunitate mai corect spus.

Avem sansa de a face un nou nod. Putem sa il facem si sa ne indreptam firul catre Nord sau sa refuzam si continuam sa mergem spre Est. Sansa a fost data. Nodul il facem noi. Daca este bun sau rau, vom vedea in timp. Uneori trebuie sa riscam. Alteori nu. Uneori trebuie sa visam. Alteori sa rationam.

Pe de alta parte, cei care vor sa aiba totul dat, vor avea totul dat. Cei care vor sa aiba liber arbitru, vor avea liber arbitru. Iar cei care vor sa aiba sansa si liber arbitru, le vor avea pe amandoua.

Eu imi fac propriul destin. Planuiesc sa nu ratez nici un nod promitator, nici o sansa care ma poate ajuta sa-mi ating obiectivele. Pana la urma, cu sau fara liber arbitru, cel mai important este sa fim multumiti cu viata noastra.

Eu sunt.

În doi ani

In doi ani, te indragostesti, te certi si te impaci la loc. Iti faci prieteni noi, te certi cu cei vechi, te certi cu cei noi si te impaci cu cei vechi pentru ca de fapt iti dai seama ca nu meritau cei noi. Cunosti lume noua, lucrezi cu lume noua, iti aduci aminte de lume veche si te superi pe lume.

In doi ani, iti strangi bani, iti comanzi telefon nou, astepti cu nerabdare, te bucuri de el, esti extaziat de cat de "misto" este. Dupa care devine "ok", dar inca nu te plictisesti de el. Ti se strica, te oftici ca a iesit din garantie. Folosesti un telefon vechi.
Te apuci de invatat cu o saptamana inainte de sesiune si tragi tare sa recuperezi ce nu ai invatat in unul sau, mai rau, 4 ani de facultate. Tremuri de emotie in serile de dinainte de examene. Dai examene si pici examene. Te bucuri pentru cele luate si injuri pentru cele picate. Dai restante si iei restante.
Lucrezi alene cateva luni pentru proiectul de licenta. Te gandesti ca nu e prea interesant si iti pui problema cum sa-l complici. Lucrezi putin mai mult timp de 1 sau 2 luni. Lucrezi in fiecare zi timp de saptamani. Lucrezi toata noaptea timp de cateva zile. Te panichezi. Scrii. Corectezi. Trimiti. Iar scrii. Scoti la imprimanta si legi. Prezinti. E interesanta lucrarea ta de licenta. Dai interviu. Usor, pentru ca lucrarea ta de licenta e chiar faina si pe domeniu. Dar nu treci de al 4-lea interviu pentru ca esti tembel.

In doi ani, reusesti sa mai vezi ceva prin tara si ceva prin diverse tari. Te gandesti ca ai cam ramas in urma si ca ai mult de recuperat. Crezi ca nu ai sanse mari la o slujba pe care ti-o doresti. Refuzi ofertele de "agent de vanzari". Te hotarasti la ce master sa dai. Te razgandesti. Dar daca...sau poate nu. De fapt tot pe ala il alegi pentru ca...asa ai chef. Te intrebi ce naiba cauti tu acolo. E greu. Nici nu stii de unde sa o apuci. Incerci si experimentezi. Intrebi si bati la cap. Eh, hai ca nu e asa greu. E chiar foarte interesant.
Intri intr-un proiect. Si inca intr-unul. Si inca intr-unul. Si atat ca nu mai ai timp de nimic.

In doi ani, iti schimbi de 3 ori planurile de viitor. Nu mai vrei sa lucrezi la firma aia, vrei dincolo. Apoi iti dai seama ca dincolo nu e atat de grozav. Poate in cealalta parte e mai bine. Sau poate la propria firma. Deocamdata te apuci de treaba pentru ca trebuie sa ai gata scripturile pentru laborator.

In doi ani, inveti, uiti, inveti sa inveti si inveti sa uiti. Iti propui obiective noi si citesti carti. Incepi sa le povestesti ce ai citit si invatat prietenilor tai. Incerci sa le arati ca se poate. In general, se poate. De fapt, se poate, indiferent ce. Simti ca te-ai maturizat si sa iti imbunatatesti perspectiva asupra propriei persoane. Iti schimbi viziunea si asupra celor din jurul tau. Iti dai seama ca nimic nu se intampla aiurea, trebuie doar sa vezi asta. Realizezi puterea oportunitatii si a oportunistului. Realizezi ca pana acum ai fost un idiot.

In doi ani, nu mai scrii nimic. Iti dai seama cat de trist este ca nu mai scrii. Iti citesti blogul. Iti vine o idee. Deschizi browser-ul si scrii.

In doi ani se intampla multe.

The puddle

[I wrote this article about 1 year ago, but never got to actually publish it. The recently published post of a friend of mine inspired me to edit it and finally post it.]

After a few minutes, he woke up with a great pain in his chest. With a terrible headache, he tried to figure out where the hell he was, but couldn't remember even the slightest thing. His numb and blank mind wouldn't help him at all.
He was lying on the floor of some odd room. It's oddness came from it's simplicity: completely empty. Just a dim lightbulb was hanging from the ceiling while the floor was covered by a thick carpet of dust. With each breath, the boy brought up a small dust cloud that was blurrying even more his eyes. As he began to check out the weird chamber he had found himself in, he noticed the rusty door on one of the walls that were imprisoning him.
A sudden cry of dispair was heard from behind the door. It was the voice of a young woman. He knew that voice, but he was unable to remember to whom it belonged. A strange feeling made out of some sort of deep fear and pitty for the woman that seemed to be beyond the door sent shivers down his already paralised spine. He knew he had to open it and try to remove the shroud that kept his mind so numb. He got up and headed towards the door. Several cries had been heard till the moment he reached the cold door knob.
"No! Please, don't hurt me! Why are you doing this?"
The door cracked open, revealing the disfigured face of a woman. Her figure was malformed by pain and terror, covered by bruises and her own blood.
He slammed the door open, trying to grab her, but cold steel bars kept her out of reach. Suddenly, his memory just clicked. It all came back to him. He recognised the woman, even though she was twitching, curling and screaming as if she were burnt alive. A dark shadow flew right past him and into her room.
"No! Stay away from her! Leave her alone!" he cried.
In a moment's notice, the specter enveloped her with it's black wings. She dissapeared. There was nothing left in her room, except for a dark-red puddle.
He felt a warm liquid pouring down his right hand. It smelt blood. He had no cuts. Nor bruises. It was hers.
Choked by guilt, the boy fainted, falling once more...

Luna

Este acea creatura mica, palida si schimonosita de intelepciune si timp. Ochii ei mari si goi patrund in intuneric si parcurg strazile pustii ale oraselor adormite, iar urechile ii sunt amortite de persistenta linistii. Muta si rece, este martora somnului nostru, al tuturor, chiar si al celor care nu dorm.

Puterea ei vine insa din visele pe care ni le daruieste fiecaruia. Cosmaruri sau idealuri, fac din noapte zi, o zi ireala, absurda. Planuri de viitor, idei, sentimente de dragoste. Toate incoltesc sub privirea amuzata a lunii. O multime naiva de oameni ce isi inchipuie ca pot muta muntii din loc, ca pot strabate deserturi de nisip si gheata, ca isi pot infrange propriul destin.

Si totusi, unii dintre noi pot fi si binecuvantati de batrana luna. Pentru ca asa vor stelele, pentru ca asa trebuie sa fie.

Iti aduci tu aminte oare ultima noapte cand luna si-a aratat la fel chipul pe cerul instelat? Da, atunci...atunci cand am simtit si sarutul buzelor binecuvantate ale lunii pe fruntea mea.

Excursie

Am avut parte de un weekend nemaipomenit, unul din acele weekenduri pe care le ai cam odata in viata. Daca esti cu adevarat norocs, de doua ori, dar de cele mai multe ori, o singura data.

Ne-am trezit destul de greu, iar planul nostru de plecare in jurul orei 6, a fost amanat in jurul ore 7. Am plecat, intr-un final, dupa ce am reusit sa dam jos un strat subtire de gheata de pe masina. Fara harti sau GPS, doar cu cateva indicatii scrise. Un aer de mister domnea in masina. Nu stiam decat ca trebuie sa urmam un lung drum spre sud, fara sa stim exact cum o sa fie unde o sa ajungem. Dupa nenumarate incercari de a dezgheta si, mai apoi, dezaburi CD-Playerul masinii, am reusit sa-l convingem sa ne cante cu glas cat mai tare "rockareala" aleasa (desi cam la gramada) in aceeasi dimineata.

"Springbok!" am urlat eu brusc, agitandu-ma ca un nebun si aratand cu degetul spre pasunea de pe partea dreapta. Intr-adevar, o turma de antilope Springbok, unul din simbolurile nationale ale Africii de Sud, pastea nu prea departe de drum. Am sarit toti 3 din masina cu aparatele foto in mana. Din pacate, un camion venit in viteza le-a facut sa dispara in departare neasteptat de repede.

A urmat un lung drum printre diversele specii de aloe, arbusti si ierburi inalte, drum presarat cu hyracsi de stanca, babuini, struti si numeroase maimute vervet. Dupa aproape 8 ore de condus, am intalnit primele turme de elefanti din interiorul rezervatiei, noi aflandu-ne inca in afara ei. Am ajuns in orasul Addo si, dupa o masa inghitita pe nerasuflate, ne-am indreptat spre Port Elizabeth. Vijeliosul Ocean Indian ne astepta acolo unde apele lui fac cunostinta cu ale Atlanticului. La sud de noi nu se mai afla decat oceanul si Antarctica. In spate, soarele apunea incercand sa ne mai incalzeasca oricat de putin, iar deasupra oceanului luna ne zambea si ne privea compatimindu-ne pentru naivitatea noastra omeneasca si amuzandu-se de felul in care ne bucuram asemenea unor copii.

Timpul trecea insa, iar noi, dupa ce ne-am ratacit putin prin Port Elizabeth, ne-am intors la gazda noastra din Addo.

A doua zi, am plecat destul de devreme spre Addo Elephant National Park. Dupa plata taxelor de rigoare, ne-am fatait putin prin "tabara" principala si, dupa ce ne-am asigurat ca vom prinde locuri in expeditia de la lasarea intunericului, ne-am indreptat spre rezervatia efectiva.

Odata cu trecerea de poarta, s-a simtit imediat intrarea intr-o altfel de lume fata de cea cu care eram obisnuiti. Desi cu totii ajungem in "salbaticie" mai devreme sau mai tarziu, ceva ne asigura ca intr-o "salbaticie" atat de pura, naturala, dar si deosebit de profunda, nu se ajunge atat de usor. Drept dovada, la o distanta destul de mica de intrare, pe marginea drumului zacea un schelet (cel mai probabil de kudu) complet descarnat, insa acoperit inca cu bucati de piele.

Au urmat multi scarabei, warthogs (rude cu porcii nostrii mistreti, dar mai mici si cu blana mai rara), kudu (antilope de dimensiuni mari ce pot sari distante impresionante, de care insa ne-am plictisit pana la venirea serii) , cateva turme de elefanti (care nu se sfiau defel sa se plimbe pe langa masinile oprite), manguste galbene, veverite de pamant, struti, zebre si, spre deliciul nostru, un rinocer negru disparand in tufisuri, specie ce poate fi gasita extrem de greu in imensitatea parcului. Pe timpul noptii, in cadrul turului organizat, imbarcati intr-un fel de camioneta adaptata si condusi de un ghid inarmat cu un reflector si o privire agera, am gasit o hiena, sacali, vulpi, iepuri, kudu (iar si din nou) si o bufnita sfidatoare.

Seara s-a incheiat cu o delicioasa tocanita de kudu si un bine meritat somn.

Urmatoarea zi, dupa o trezire tarzie pentru planurile noastre, in speranta de a surprinde animalele care sunt active in momentul rasaritului (in special leii!!!), ne-am decazat si am pornit la drum. Din pacate insa, cu exceptia a Cape Buffalo si a catorva specii de pasari, nu am remarcat animale pe care sa nu le fi vazut in ziua anterioara.

Am decis sa strabatem parcul de la nord la sud si abia apoi sa ne intoarcem spre Bloemfontein, bucurandu-ne astfel de peisajele deosebite si, spre surprinderea noastra, variate ale savanei, dar si de revederea oceanului.

In tot acest timp, am fost cuprinsi de senzatia ca, pe acest pamant, noi suntem adevaratii intrusi, nu animalele. Si, de fapt, asa si era. Si asa ar fi si normal. Insa expansiunea si dezvoltarea speciei umane, a redefinit "normalul", astfel incat sa-i convina ei, fara a da prea mare importanta celorlalte creaturi. Dar asta e o alta poveste, potrivita poate pentru un alt articol.

Dupa alte haite de babuini intalnite pe sosea si admirarea unei alte turme de Springbok, am ajuns in Bleomfontein. Dar asta nu inainte de a face greseala de a opri in micul oras Cradock, care, desi placut ca amenajare si arhitectura in centru, gazduia numeroase personaje neplacute ce locuiau la periferia sa, intr-un cartier de case construite parca cu ajutorul unei matrite. Mici, inghesuite unele in altele, probabil cu 2, cel mult 3 camere cu ferestre mici, fara etaj, cu o curte cat sa-ti intinzi rufele la uscat si poate cateva gaini.

Apusul soarelui din stanga drumului si rasaritul lunii din dreapta noastra au facut mai usor de suportat gandul ca weekend-ul s-a terminat si ca a doua zi urma o noua saptamana de munca.

Undeva pe la mijloc, desi la unul din capete

Bloemfontein e unul din orasele cu care chiar m-as putea obisnui. Si nu doar pentru cele 3 saptamani in care stau aici.

Destul de intins, dar cu o densitate de populatie relativ mica, imi aduce aminte de orasele Arizonei. Toate distantele capata un nou sens, parand mai mici decat sunt de fapt. Din cauza diferentei de spatiu fata de aglomeratele zone urbane europene, avem clar nevoie de o redefinire a reperelor spatiale ca sa putem aproxima corect distantele aici. Un platou urias aflat la 1400 de metri altitudine gazduieste acest oras. Diferenta fata de altitudinea cu care suntem obisnuiti isi lasa amprenta asupra noastra in primul rand prin aerul mult mai rarefiat, lasandu-ne epuizati fizic dupa numai cateva minute de efort ceva mai zdravan. Dupa jumatate de ora de alergat dupa diverse mingii, plamanii mei au inceput sa inghita cu nesat oxigenul insuficient. Durerea de piept m-a fortat sa-mi aduc aminte de propriile limite si sa ma opresc. Luna parca si ea este alta decat cea pe care o cunoastem noi, cei din emisfera nordica, refuzand sa creasca de la dreapta spre stanga si alegand cu incapatanare sa fie "rebela" si sa creasca de jos in sus.

Exista totusi discrepante cat se pot de clare din punct de vedere social. In primul rand, majoritatea intelectualilor sunt albi, iar slujbele ce nu necesita muncitor calificati sunt preluate aproape in totalitate de catre populatia de culoare. Chiar mai mult, grupurile mixte, cel putin din propriile observatii, tind spre a fi inexistente, lucru dificil de inteles pentru mine, ca strain.

Ceaiul de la ora 11, pe care orice 'alb' care se respecta il are in fiecare zi, chiuveta cu tevi separate pentru apa calda si apa rece, masinile cu volanul pe partea dreapta sunt doar cateva ramasite ale vechii culturi britanice. In acelasi timp, civilizatia olandeza are propriile artefacte, aflate adanc la radacina intregii evolutii locale, incepand cu originea limbii "afrikaans", pana la tipicul localnicilor. Aceste 2 influente, alaturi de civilizatiile locale de indigeni, de la "zulu" la "san" (sau "bushmen"), formeaza un amalgam deosebit de interesant de culturi, limbi, traditii si obiceiuri. Intreaga mixtura aduce o adevarata doza de exotism acestui capat de lume.

Scarabeii, mangustele, cainii salbatici, suricatele, ibisii, pasarile secretar si frumoasele berze albastre sunt doar cateva din miile de specii care pot fi admirate in rezervatiile naturale locale (si nu doar acolo, ci si in gradinile/parcurile locale unde pot fi gasite speciile mai mici de mamifere si pasari), alaturi de prea bine cunoscutii si temutii "big 5".

Imi aduc aminte cand savuram imagini cu vietuitoarele savanei din cele cateva carti pe care le rasfoiam in copilarie, fara ca macar sa fiu in stare sa imi imaginez ca le voi vedea vreodata chiar la ele acasa. Drept urmare, cu putin noroc, la sfarsitul acestei saptamani, odata cu venirea primaverii, voi reusi sa fac unul din lucrurile pe care mi-am dorit de cand eram copil sa il fac si fara de care nu as putea afirma ca am vizitat cu adevarat tara Africii de Sud.

Inceput de drum

Nu mi-am inchipuit ca o sa ajung pana la urma aici. Dimineata nu realizam inca faptul ca, in decurs de o zi, voi ajunge in celalalt capat al lumii. Dupa un drum care a strabatut mai mult de o emisfera, am ajuns in Johannesburg, la o altitudine de aproape de 1600 m si la 400 de km de Bloemfontaine, destinatia mea finala.

Am avut placerea de a savura de-a lungul drumului peisajul orbitor al desertului Sahara, dar si naturaletea si calmul aparent al padurilor ecuatoriale, locuri in care, din fericire, omul isi face simtita prezenta mult prea putin, lasand natura sa se desfasoare asa cum stie ea mai bine.

Este ora 3 dimineata si dormim cu randul in interiorul aeroportului, intr-o incercare imposibila de a ne recapata numeroasele ore de somn sacrificate. Este incredibil de frig, iar bancile incomode pe care ne-am ales sa ne odihnim nu ne usureaza cu nimic “munca”. Sunetul obsesiv al panourilor publicitare care se schimba incontinuu deja imi este adanc intiparit in minte.

Dar sunt mai mult ca sigur ca merita tot efortul. Desi nu am anumite asteptari, ceva imi spune ca experienta Africii de Sud imi rezerva multe viitoare amintiri placute.

Probabil lucrul cu care ma voi obisnui cel mai greu este limba. De fapt limbile, inca nu-mi pot da seama. Olandeza (deci si afrikaans) mi se pare ca fiind o suita de zgomote menite sa-mi sfasie urechile, iar o alta limba, vorbita in general de localnicii de culoare, este poate prea melodioasa, ducand o vadita lipsa de consoane. Posibil ca asta sa fie parerea unui ignorant, dar asta este impresia mea in urma primului meu contact cu civilizatia sud africana.

Muntele meu

Nu-mi doresc decat un munte. Sau macar o particica de munte. Un tapsan care sa aiba putin din fiecare. In primul rand, multa iarba. 2-3 copaci mai la vale. Mari, batrani, zdraveni. In mijloc, un ciot de copac cu un strat gros de muschi. Mai sus, mult mai sus, stanca. Dar fara grohotis. Urasc grohotisul. In stanca, o pestera. Nu prea mare. Potrivita. Racoroasa. Un izvor tasneste din stanca si strabate micul meu munte sub forma unui paraias.

Am mai vazut locul asta. Si am mai fost aici. Si este cu adevarat deosebit. Doar ca nu pot sa ajung aici decat cu ochii inchisi. Altfel ma ratacesc si ma impiedic. Asa ca nu stiu unde este. Dar stiu ca aici incepe si se termina totul. Aici, pe muntele asta. Doar aici se intampla. Doar aici are loc.
Poate oricine sa ajunga pe muntele meu, dar nu poate, de fapt, nimeni. Aici norii aduc uscaciunea, iar soarele reuseste sa ploua. Este prea mult zgomot, desi nu se aude nimic.
Doar cand soarele aducator de furtuna si furtuna aducatoare de soare se intalnesc, atunci totul revine la normal: zapada de pe stanci este fierbinte, iarba incepe sa curga, paraul impietreste, iar sub copaci si in pestera sunt singurele locuri de pe munte in care mai ajung razele soarelui.

Asta este muntele meu si imi place exact asa cum e.

Listele de vara

Cand iti propui ceva, concluzia mea este ca cel mai bine e sa-ti faci liste si sa le lipesti undeva unde sa le vezi in fiecare dimineata. E bine si pe frunte, in eventualitatea in care nu ti-e prea lene sa te speli (macar pe fata) in fiecare dimineata. Drept urmare, am tras de mine sa-mi iau agenda si sa-mi scriu ce am de gand si ce trebuie sa fac.

Evident, pentru ca mai am un singur examen de dat si parca deja simt acea libertate de a nu avea un program impus, mi-am permis sa scriu planurile de vara. Pentru ca acum 2 saptamani nu aveam nici cea mai vaga idee ce o sa fac, pe unde o sa plec, am inceput sa delirez, inchipuindu-mi faptul ca o sa pot pleca prin tara, ca o sa reusesc sa fac scoala de motociclete, o sa ma inscriu la un club de tir cu arcul si alte aberatii de-astea. Cum era si de asteptat, pe cat de usor m-am hotarat sa incerc sa fac macar jumatate din cele propuse, pe atat de usor am fost nevoit sa renunt. Ca de obicei, uit lucrurile care ma pot influenta si nu tin de mine (pentru ca...nu tin de mine) si ma gandesc ca nu o fi dracul atat de negru. Nu o fi el atat de negru, dar este cel putin gri si si-a varat coada si de data asta incat sa fiu sa-mi schimb o mare parte din planuri. Mutand o "expeditie" ce nu poate fi refuzata in mijlocul verii plus vesnicile impedimente ale societatii in care traim de care ma lovesc iar si iar si iar (o sa dezvolt cu alta ocazie), intreaga mea viziune asupra desfasurarii vacantei de vara a intrat in colaps.
Alt program, alta lista, alte propuneri, alta vacanta. Chiar si asa, trebuie sa-mi lipesc undeva lista, pe usa, pe tavan, inca nu m-am gandit unde, incat sa incerc, macar vara asta, sa pot spune "da, am facut ce mi-am propus". Nu merge cu spusul la mine. Daca nu este scris, degeaba. Asa cum am promis si cu scrisul pe blog.

O alta serie de liste, mai ambitioasa, este cea in care am incercat sa-mi creez un autoportret cat mai obiectiv. Fara surse de distragere a atentiei, cu creionul in mana si foaia in fata, am cautat atat punctele mele negative, cat si cele pozitive, din punct de vedere al caracterului, al personalitatii, moralitatii, atitudinii etc etc, dar si temerile proprii. Pe scurt, ce consider eu ca am bun si ce consider ca am rau. A fost o provocare, cel putin pentru mine, pentru simplul fapt ca nu obisnuiesc sa-mi vad partile pozitive, dar si pentru ca a fost nevoie sa-mi recunosc defectele pe care incerc sa le ascund cat mai bine. Interesant a fost faptul ca un procent considerabil din categoria "ce nu-mi place la mine" are o cauza comuna a felului meu de a fi. Incep sa ma intreb totusi, daca este posibil pe de o parte si daca este un lucru bun sa iti schimbi felul de a fi pe de alta parte. Exista riscul sa devii ipocrit? Ramane de analizat. Un lucru de care pot spune ca sunt mandru, este faptul ca am reusit ca numarul de +uri si -uri sa fie aproape egal, posibil semn al obiectivitatii autoportretului.

See you in 2 days or less.

Absenţă

In ultimile zile, am fost mustrat de mai multe persoane din cauza faptului ca nu am mai scris. Pe de o parte, am fost placut surprins sa realizez ca cineva frecventeaza locul unde imi arunc gandurile. Pe de alta parte, faptul acesta m-a ajutat sa-nteleg anumite lucruri.

1. Ctrl-y este scurtatura pentru Undo!
2. Nu ar trebui sa uit motivul pentru care m-am hotarat sa intretin un blog. Nu pentru a-mi etala talentul inexistent in arta scrisului, nu pentru a tine un jurnal, nu pentru a fi "cool", ci doar pentru a-mi expune anumite pareri/trairi. Desi pare ca nu are mare legatura cu absenta activitatii in ultima vreme, tin sa va contrazic. Are. Si mai are legatura cu o latura a mea careia nu-i place sa vorbeasca fara a avea ceva de spus si nu-i place sa vorbeasca in public (sau sa scrie unui public) fara sa-i ofere o forma cat mai placuta cititorului. Ei bine, ma dau putin "trecut" prin arta creatiei si-mi permit sa va (re)amintesc faptul ca forma are importanta pentru ca poate imbratisa un inteles mai complex decat pare. Ideea este ca e nevoie de o anumita stare de spirit pentru a scrie (a se citi "pentru ca mie sa-mi placa ce am scris si sa ma fortez sa apas pe Publicati!"...motiv pentru care am cel putin 5 articole neterminate si salvate in Drafts). Partea proasta este ca abia acum imi dau seama ca starea necesara se poate crea (cu 1 sau 2 de "e"?) si ca nu ar trebui sa-mi mai fac atatea griji daca o sa va placa sau nu. O sa incerc sa scriu mai mult . Presupun ca o sa incepeti sa urlati daca scriu prea multe tampenii, nu? Inteleg, politetea ca politetea, dar...
3. Nu stiu de ce, dar m-a ajutat sa-mi aduc aminte si de importanta vointei. Vointa care imi cam lipseste daca nu sunt motivat cum trebuie. Lucru care ma face sa ma gandesc ca ar cam fi timpul pentru o "reforma" personala. De la faptul ca am zile in care imi este prea lene sa-mi fac programul de exercitii (pe care mi l-am facut special sa aiba un balans intre efort si timp consumat...) si zile in care uit de chitara si/sau vioara (cam multe in ultima vreme), de la faptul ca nu am mai citit o carte cap-coada, ca nu am mai scris de 1 luna si jumatate ceva pe blog, pana la faptul ca nu m-am mai tinut cum trebuie de munca cu adevarat importanta (excludem facultatea). It really sucks. Si cu atat mai mult faptul ca nu tine decat de mine sa imi reorganizez viata.

De maine incep un experiment. Timp de o luna, imi stabilesc deadline-uri exacte pentru toate activitatile care pot avea un termen limita. Cu alte cuvinte, un program detaliat. La sfarsitul lunii o sa fac o statistica sa vad daca am fost capabil sa ma tin de treaba. Ar trebui sa-mi revin, pentru ca "pofta vine mancand"...cat timp nu ti-e greata evident.

Asta nu inseamna ca nu mai scriu pe blog decat peste o luna. 1 post/saptamana in medie cred ca e rezonabil, nu? Blogul o sa fie locul in care jumatate de ora pe saptamana o sa gandesc in scris.

Noapte buna, maine am o zi de planificari.

PS: De luni ma apuc de invatat...promit (nu, nu cum zice Cosmin ca vine la cursuri)! No more --vezi imaginea de jos-- for me! (n.a. Procrastinator= cel care isi amana tot timpul treburile)

Imi place sa dorm

Poate nu e mare lucru pentru multi dintre voi, dar mie imi place sa dorm. Imi place somnul de dimineata cand in camera e frig, dar sub patura e atat de comod. Imi place sa ma infasor in pilota, sa ma misc ca un mormoloc si sa mormai ca un urs trezit dintr-o lunga hibernare cand cineva incearca sa-mi deschida ochii. Imi place sa ma tarasc pana la masa si imi place senzatia de umplere a stomacului pe care mi-o ofera micul dejun, chiar daca il savurez la ora 10 sau la ora 14. Imi place sa ma trezesc si sa ma straduiesc sa imi aduc aminte visele ciudate si mai mult decat dubioase pe care le-am avut. Imi place sa ma trezesc cu mintea limpede si sa o iau de la capat.

Dar nu azi. Ca sa pot sa ma bucur de dimineata, trebuie sa dorm mai intai. Maine (de fapt tot azi...dar la mine maine inseamna dupa rasarit) o sa fiu ca o molusca lenesa care inoata agale catre nicaieri. Cele mai marete scopuri se vor rezuma la a manca si a dormi. Atat. Nu voi avea nevoie de absolut nimic altceva. Fara conversatii inteligente, fara amuzamente cotidiene, fara plimbari sub soare. Voi fi nevoit sa ma intorc la nevoile absolut primitive si totusi esentiale. Am ajuns in momentul in care nici nu mai vreau sa dorm pentru simplul fapt ca ma voi trezi cu o enervanta durere de cap care, in combinatie cu deja existenta oboseala, nu va face nimic altceva decat sa-mi sporeasca iritabilitatea si lipsa de concentrare de care am nevoie pentru a inchide circuitul zilei care incepe si se termina in comodul meu pat.

Tusea nu-mi da pace de un numar serios de zile si deja simt ca ma ustura si urechile. Dar hei...sa privim partea buna: chiar daca nu am mai apucat sa fac miscare cum trebuie, macar pot fi multumit ca am abdomenul ceva mai lucrat oricum. Totusi, as prefera sa gasesc o modalitate mai putin iritanta de a face exercitii fizice, nu prin convulsii necontrolate si destul de puternice incat sa am impresia ca o sa-mi explodeze la un moment dat ori plamanii ori ochii.

Nu vreau decat sa dorm.

PS: Sa nu incerce careva sa-mi joace vreo festa de 1 aprilie ca nu o sa o gust in starea asta. Better luck next year.

Rasarit de martie

M-am trezit cu o problema de SDED dintr-un motiv initial de neinteles:

Daca intr-un AFD avem o stare marcata cu un pseudo-livelock, dar apare un eveniment care duce la o saturatie a respectivei stari si forteaza sistemul sa iasa complet din rutina, cum poate fi modelat? Cu un epsilon si il transformam in AFN sau un eveniment suplimentar bine definit?

Daca nu ati inteles, nu conteaza. De fapt nici nu trebuie, pentru ca nu avea nici un inteles nici pentru mine avand in vederea durerea de cap (stiti voi..starea initiala) cu care m-am trezit. Cert era ca erau mult prea multe bubuituri, zdranganeli, tropaieli, usi trantite, chestii sparte si o groaza de urlete “Lasa-ma in pace!!!!!!! NU MAI DA!! NU MAI DA!!!!!!” (evenimentele care au dus la saturatie…). In ignoranta mea am ales sa ma intorc pe partea cealalta, eventual cu perna pe cap, trecand cu vederea peste micile perturbari. Insa au continuat si au continuat. Cetateanul responsabil din mine mi-a pus totusi intrebarea: “Ce faci? Stai si dormi? De ce nu suni la politie? Sau macar la paza blocului?”  Prevazand amenintarea propriei constiinte, am planuit un asasinat subtil si marsav care a redus pe respectivul cetatean la o tacere adanca, oferindu-mi singur placerea somnului. Cu toate astea, iar am fost smuls din bratele lui Hypnos la scurt timp dupa asta. Drept urmare, m-am refugiat in sufragerie. In sfarsit: liniste.

3 oameni, 3 puncte de vedere diferite. Unul mai incapatanat ca celalalt si, desi stiau ca au, in fond, sanse care tindeau la 0 de a reusi, incercau sa ii convinga pe ceilalti ca el are dreptate. Alcoolul ne dezbraca pe fiecare dintre noi. Initial, doar metaforic. Daca ajungi si la propriu sa fii dezbracat de alcool, e nasol. Ori inseamna ca mirosi cu totul a voma si te-au aruncat prietenii in dus si trebuie totusi sa ti se usuce hainele, ca doar nu te-or lasa sa te culci in patul lor mai ud decat o cascada in miniatura, ori inseamna ca exista o sansa de 75% sa fi facut o tampenie (mai ales daca nu-ti aduci aminte). Metaforic pentru faptul ca ne scapa de majoritatea inhibitiilor, de frici. Exacerbeaza majoritatea trasaturilor care in mod normal nu sunt atat de evidente intr-un cadru normal.

Totusi, cel mai mult m-a amuzat observatorul care studia atat comportamentul cat si discutiile celor 3. Nu stiu daca o facea din plictiseala sau curiozitate, dar completa intr-un fel tabloul.

A fost al doilea rasarit pe care l-am prins anul asta. Primul a fost fortat de imprejurari (aka proiect la facultate). De data asta insa nu mi-a parut rau ca l-am vazut.

Am fost sau nu un simplu pion? Ramane de vazut. Raspunsul dupa publicitate.

Ploaie si vant

Nimic nu e mai deprimant decat o inmormantare decat o inmormantare pe ploaie mocaneasca, doar cateva grade peste 0 si un vant usor spre moderat. Atmosfera este destul de linistita cat sa spui ca nu ai nevoie de umbrela, dar daca ramai descoperit te uzi mai repede decat ai crede, iar hainele se lipesc usor usor de tine. Nici nu mai stii de cand starea emotionala, si asa destul de instabila, este complentata de o insuportabila senzatie de frig-umed. Nu e de ajuns faptul ca incepi sa te gandesti la diverse aspecte ale vietii si constati ca nu e totul atat de roz pe cat parea inainte. Natura nu te ajuta sa iti aduci aminte cu placere de respectiva persoana si, mai mult, pe langa eventualele greturi aparute, sentimentele grele care ne incearca pe toti in astfel de momente se proiecteaza la suprafata pielii. Nu cred ca exista persoane (intregi la minte…) carora sa le placa astfel de intalniri cu moartea, insa eu le urasc din tot sufletul.

Cu atat mai mult ca urasc “ciuma” lumii moderne care face din ce in ce mai multe ravagii in randul populatiei globale. Nu de putine ori m-am gandit ca, pe de o parte, este vorba de o selectie natura si ca o mica reechilibrare a populatiilor globului (om vs natura) ar fi mai mult decat binevenita. Usor de spus, insa aproape imposibil de acceptat cand vine momentul sa te confrunti cu asa ceva.

Insa nu trebuie uitat faptul ca dupa ploaie, chiar daca abia dupa cateva zile, o sa iasa si soarele, o sa ne usuce hainele, o sa ne incalzeasca simturile si o sa ne revigoreze spiritul pentru urmatoarea furtuna. Nu de putine ori doar gandul la zilele insorite trecute, ne poate face sa acceptam si sa infruntam mai usor ploaia si vantul. Daca nu ar fi aceasta alternanta, viata noastra ar fi mult prea plictisitoare si monotona si nu am mai avea motive sa apreciem ceea ce avem atata timp cat avem.

Trenul care a plecat demult

E o iluzie. Nu e nimic decat o naiva si periculoasa amagire sa credem ca ne mai putem urca in trenul care a plecat demult. L-am vazut cu totii cel putin o data. Am zabovit daca sa ne imbarcam sau nu si, in ciuda unei puternice dorinte de a si face lucrul asta, desi stateam in fata lui cu biletul in mana, am refuzat cu inima mai mult sau mai putin ghemuita, ramanandu-ne nimic altceva decat amintirea si regretele. Am respins aproape categoric oferta, iar acum vrem inapoi.

A fost si nu mai e. Si nici nu-i vom mai vedea vreodata locomotiva care ne-ar fi putut duce in acel loc mult ravnit. Poate va exista totusi un alt tren care sa ne duca tot acolo. Insa biletele se platesc direct proportional cu regretele noastre. Drept urmare, este posibil ca locurile sa fie exact atat de scumpe incat sa nu ni le mai putem permite. Niciodata.

Asa ca trebuie sa inghitim in sec si sa ne gandim de 2 ori inainte sa spunem “Nu, nu vreau sa merg acolo pentru ca…”. Nu stii daca vei mai avea ocazia sa faci un anumit lucru, la fel cum nu ai de unde sa stii daca totusi vei avea ocazia, insa nu vei putea rascumpara primul refuz.

Insomnii

"It's four in the morning, the end of december...".
Pe aproape. Singura diferenta e ca suntem la inceputul lui decembrie. Si ca nu sunt Cohen. E ora 4 si nu am somn. Nu pot sa dorm. Stau de aproape o ora in pat si nu reusesc sa ma deconectez de realitate. Ceva imi preseaza mintea si nu ii lasa nici o clipa de ragaz. O oarecare frica de esec probabil.
Am inceput sa dorm din ce in ce mai prost si nu pot sa inteleg de ce. Am mai avut perioade dificile, dar niciodata corpul meu nu a refuzat o repriza binevenita de somn. Partea cea mai proasta este ca raman agatat undeva intre cele 2 stari, nefiind capabil sa gandesc limpede din cauza oboselii, dar nici sa ma odihnesc. Este mai mult decat frustrant.
Nu mai sunt in stare nici macar sa-mi aleg cuvintele. Sunt nevoit sa inchei postul aici, desi multe fraze raman deschise si mi se pare ca iar am scris o mare porcarie si ca imi plang prea mult de mila. Imi citesc textul si am impresia ca, din nou si inca odata, este mult prea sec pentru cum as vrea eu sa ma exprim si ca nici nu stiu de ce am inceput sa scriu asta. La naiba, repetitia e mama invataturii. Daca nu va place, nu cititi.
Tocmai s-a facut 5. Trebuie sa-mi curat cumva gandurile.