Am impresia ca totul se intampla mult prea repede. Nu facem decat sa alergam sa ne rezolvam problemele, sa avem grija de cei din jurul nostru, sa ii ajutam pe ceilalti, sa avem ce manca, sa facem curat, sa strangem bani, sa fim la curent cu ce se intampla pe langa noi. si naiba stie ce mai avem de facut Si, cumva, este de bun simt sa facem asta. In fond, este perfect normal si moral, cel putin partea in care avem grija de ceilalti. Cu toate astea, oamenii se pierd pe drum cumva.
Harta este ingalbenita, patata de cafea si tutun de proasta calitate, roasa pe la colturi si cu inevitabilile rupturi care apar la cute. Nu avem rabdare sa o impachetam ca lumea si sa avem grija de ea. Tocmai de asta nu o gasim aproape niciodata. Si tocmai de asta nu mai stam sa o cautam de fiecare data, chiar daca avem mare nevoie de ea. O refuzam indarjit dintr-un orgoliu stupid care seamana cu clasica prejudecata care zice ca barbatii nu suporta sa intrebe un strain unde se afla si cum ajung din A in B (recunosc, personal prefer sa ma uit singur pe harta, dar nu neaparat din orgoliu).
Si asta ar fi rezonabil daca macar ne-am da seama ca suntem pierduti si ne-am intreba macar cum am ajuns pe strada asta obscura. Daca am pune intrebarile potrivite, ne-am da seama cu usurinta ca avem nevoie sa aruncam o privire pe harta din fundul torpedoului. Nu de alta, dar nici macar nu ne aducem aminte incotro am plecat.
Avem nevoie de un moment. Un moment in care sa ne oprim, sa cautam harta, sa ne dam seama unde suntem si unde mergem. Partea buna e ca daca nu ne mai place bucata de hartie cu indicatii, putem oricand sa o redesenam asa cum am vrea. Important e sa ne oferim acel moment crucial.
Alftel, ramanem pierduti. Din pacate insa, timpul este scurt si mult prea valoros pentru a ne invarti in cerc si a-l rispi.
